Am trecut iarăși pe lângă mormântul lui Sabin Bălașa de la Cimitirul „Eternitatea”. Aceeași jalnică stare: vechea cruce de lemn de la înmormântare a început să putrezească, nimeni n-a răsădit o floare, pământu-i risipit de ploile torențiale în alee și o ia la vale, ai senzația abandonului total și definitiv. Sabin a fost în egală măsură admirat şi contestat, unii considerându-l „divin”, izvorât din „romantismul cosmic” propriu artistului, alţii cred (criticul Pavel Şuşară) că „e o culoare de magazin de vopsele, de drogherie, nu o culoare plastică” şi că slujeşte, apelând la mijloace elementare, o metafizică născătoare de kitsch. Alt critic (R. Ionescu) este cât se poate de tranşant: Bălaşa „a intrat în iconografia oficială cu o neruşinare şi o suficienţă morală greu de întâlnit la alţi artişti; în tot ce a pictat, el a găsit o soluţie plastică cacofonicăşi propagandistică.” După cum se vede, condamnarea cacofoniei se face... cacofonic!
Critica îi reproşează vehement zgrăvirea serafică a ceauşeştilor. Pictorul se apără: „nu-i tabloul lui Ceauşescu, e-un tablou de Bălaşa”. Acuzele ar fi întemeiate, dacă n-ar fi însoţite de câteva directe de dreapta gen „neruşinare”, „nesinceritate”, „minciună”, câtă vreme Sabin a declarat fără ezitare că... a crezut în Ceauşescu! E dreptul lui: o fi fost naiv, infantil, credul, dar nu i se poate pune la îndoială tocmai... sinceritatea! Mari pictori ai omenirii au zugrăvit capete încoronate, inclusiv tirani, iar regula jocului era să-i înfăţişeze întineriţi, înţelepţiţi, într-un cuvânt, idealizaţi; li s-a reproşat ceea ce era reproşabil, dar nimeni n-a găsit de cuviinţă ca, pornind de la astfel de gesturi, oricum politice, să generalizeze în plan estetic la modul „În tot ce a pictat...” X este nul.
Nu-i dă nimeni peste mână şi penel pictorului care l-a înfăţişat pe Becali printre sfinţi, da-i cotonogită zdravăn amintirea
