Locuind doar împreună cu fetiţa mea, televizorul a devenit un obiect aproape inutil (rulează doar pe programele de desene animate Boomerang şi Disney Junior). Nu mi-a fost foarte greu să mă îndepărtez de telecomandă şi lumea tot mai grotescă a ecranului, deşi am crescut, precum majoritatea, în anii când televizorul a fost parte integrantă din viaţa de familie. Se întâmplă, însă, aflată în vizită la alţii, să omor timp privind lumea de dincolo de ecran, axată obsesiv, din voinţa gazdei, pe canalele de ştiri naţionale. Astăzi, într-un asemenea moment de răgaz tâmp, mi-am dat seama de o chestie. O vorbă de-a noastră, a ardelenilor, spune aşa: „Dincolo de Carpaţi, toţi sunt o apă şi-un pământ”. Aşa, daţi-mi în cap. Nu contest veridicitatea reversului, ideea e că e clar până în cer şi-napoi că ardelenii şi românii mai de „altitudine” suntem mai blânzi din fire, mai potoliţi, cuminţi la vorbă şi-n purtări şi, nu zic ba, mai leneşi. Suntem molcomi, noi şedem blând, uneori stăm şi cugetăm sprijiniţi în bâte precum ciobanii, alteori doar stăm. Chiar şi prin specificul gras şi îndestulător al mâncărurilor noastre se impune o perpetuă lâncezeală, siestă şi pace îndelungă, dedicată digestiei, trândăvelii mulţumitoare, noi suntem paşnici, lăsăm spre a fi lăsaţi. Când avem, însă, drumuri la capitală, în Piteşti sau la Ploieşti, către Craiova sau jos la Dunăre, la mare sau în Călăraşi, ne cam ia cu ameţeală. Prea multă forfotă, irascibilitate şi nervi, toţi mişună, e gălăgie, înghesuială, grabă, trafic, mişcare şi freamăt. Şi nu că s-ar întâmpla ceva, vreun cataclism sau revoluţie, aşa trăiesc, aşa ştiu a fi cei din sud. În ţara ăstora e zbucium din nimic, la noi latră câinii pe dealuri şi duminica se doarme. Acum, toate televiziunile şi ziarele naţionale, întreaga mass-medie ce-mbrăţişează ţara prin tiraj şi emisie, acolo-şi are cuibul. Ş-apoi forţa de muncă e culeasă din sânul