Interesul meu faţă de Paul Butterfield Blues Band (PBBB) a apărut, trebuie să recunosc, după ce am ascultat mai metodic şi relativ de curând trupa, prilej cu care mi s-a părut că sonoritatea chitarei lui Bloomfield era copiată după cea a Peter Green-ului din perioada John Mayall’s Bluesbreakers şi din începuturile Fleetwood Mac. Nu voi face parte din trupele de vigilantes culturali să stabilesc cine „care este” plagiatorul, bănuiesc, dar n-o spun încă, motivul fiind că ambii chitarişti de blues alb au avut de unde să tragă „Fără număr! Fără număr!” din seva viguroasă a bluesului de Chicago, generat din transbordarea interpreţilor negri de blues tradiţional în oraşul de la „poalele” Marilor Lacuri. Deşi născuţi la „umbra” fluviului şi în apropierea aluviunilor deltei Mississippi, extrem de mulţi „moldoveni” ajunşi în Chicago au câte o variantă de cântec Mississippi Mud, sigur noroiul ăsta le apare în ADN ca un stigmat de dus o viaţă, echivalent de telemea de oaie pentru unicul şi, mai nou, atât de nefericitul şi „nereperatul” prim Oier al Kakastanului, Gheorghe, cu numele de scenă politică George, iar pentru pulime şi posturile TV ce l-au generat (şi supt, la figurat, dar şi la propriu), Gigi. Orice epocă, loco, oare are nevoie de un (fel de) Terente? Originalul măcar era tare’n …, ăsta doar în portofel şi clanţă, dar (po)pulimea apreciază, ‘geaba informaţie în timp real cu ce se întâmplă cu adevărat important în lume, noi, nu şi nu, Jiji! Din acest punct de vedere d’aia consider io ca eşuată culturalizarea la normă, industrializată, pentru uzul statisticilor favorabile, omul de tip nou, scremut de neuronu’ daco-peltic al altui semianalfabet, nu este decât un individ cu abilităţi în câteva litere şi ceva cifre, restu’, Dumnezeu cu mila!

Hai că vorbeam, mai an, de-o morişcă stelară de-i măcina pe „şicagoiştii” ăştia de bani gata, Paul si Mike, mei! PBBB a act