Odată ce cursa transatlantică venind din Salt Lake City a pus roţile pe pista aeroportului Charles de Gaulle din Paris m-am simţit ca acasă.

În sensul că alături de cei 500 de pasageri am aşteptat, în avion (după cele zece ore de călătorie) încă o jumătate de oră ca să se elibereze o poartă cu burduf. Apoi, tot ca acasă, am aflat că si cursa de legătură spre Bucureşti nu sosise nici la ora la care trebuia să plece. A poposit abia după o altă oră, în care pasagerii au aşteptat ca personalul aeroportului să aducă o scară mobilă, aparatul nemaiavând loc la nici un burduf. Acestora destoinici lucratori le-a trebuit o oră şi jumătate ca să găsească scara potrivită şi să o fixeze la ieşirea cuvenită (mai întâi o fixaseră la alta). După patru ore de aşteptare ne-am îmbarcat în sfârşit, în cursa TAROM-AIR FRANCE care ne-a adus în cele din urmă pe Otopeni. Bomboana pe coliva episodului a constituit-o faptul că am aşteptat în zadar ca de pe banda transportoare să ne apară bagajele de cală. N-au mai apărut…

M-am întrebat şi de data aceasta de ce “ologul” nostru naţional TAROM a trebuit să se înfrăţească, în SKY TEAM, cu “şchiopul” internaţional AIR FRANCE şi nu cu vreo altă companie cu adevărat performantă. Nu am însă nici un răspuns.

Revenind la chestiune: am petrecut ultimele zece zile în Statele Unite, la Las Vegas, unde a avut loc Convenţia turismului american – INTERNATIONAL POW WOW. Alături de cei aproape 6000 de participanţi – ofertanţi şi cumpătărori de servicii turistice – s-au aflat şi 500 de ziarişti din 50 de ţări, între care m-am aflat şi eu. Particip de mai bine de zece ani la această impresionantă desfăşurare de forţe, care este găzduită în fiecare an de către una dintre marile metropole turistice apte să pună la dispoziţia manifestării cele peste 6000 de camere necesare cazării participanţilor. Evident că nu a fost o proble