La 33 de ani de când pusese bazele Turului Franţei, bătrânul Henri Desgrange hotărî că e momentul să facă o schimbare majoră înainte de a trage definitiv cortina. Pentru ediţia din 1936 a fost invitată pentru prima şi ultima oară şi România.

În zona Carpaţilor, concursurile de ciclism fuseseră reluate abia în 1923, după o pauză de un deceniu, iar în 1934 a debutat şi Turul României. Peste numai un an, competiţia a adus la start şi sportivi francezi, atrăgând atenţia presei din Hexagon şi automat fondatorului Desgrange, care a decis să le acorde o şansă tricolorilor, deşi performanţele lor internaţionale lipseau cu desăvârşire.

Luaţi prin surprindere, oficialii Federaţiei Române de Ciclism au încropit cu greu un buget pentru a participa la Turul Franţei, programat în perioada 7 iulie – 2 august, care începea şi se încheia la Paris. În timp ce coloşii Belgia, Germania, Franţa şi Spania/Luxemburg puteau alinia la start câte 10 rutieri, celorlalte 5 ţări li s-a permis să înscrie un număr de 4 sportivi. Preşedintele Vasile Canarache, cel care fusese şi iniţiatorul turului intern, a avut o misiune grea pentru a stabili cvartetul care urma să reprezinte România monarhică la elitista competiţie.

Doi veterani şi două speranţe

Selecţia a început cu Virgil Mormocea (27 de ani), căpitanul naţionalei la ediţia inaugurală a Turului României din 1934, pentru ca în 1935 să se impună în etapa Topliţa-Bacău, la sprint. Din postura de deţinător al tricoului galben, a fost nevoit să abandoneze în etapa a 9-a, în apropiere de Mărăşeşti, din cauza unei busculade. Cu un debut fulminant, consemnat în 1926, Mormocea era poreclit „cocorul din Brăila” datorită recordurilor pe care le stabilea pe velodrom, fiind considerat cel mai bun rutier român al acelor vremuri. Rivalul său la sprint era Constantin Tudose (25 de ani), un tânăr care începuse sportul de performanţă în