Un miros înţepător de fum, cerul pe post de acoperiş şi strigătele de disperare ale unor oameni care dorm în curtea casei ce a ars din temelii luna trecută. Aşa poate fi descris locul în care îşi strigă disperarea o familie bucureşteană formată din zece oameni.

În zona Mihai Bravu, la doi paşi de gura de metrou, soarta familiei Stuparu atârnă de un fir de aţă de acum aproape o lună, atunci când un scurtcircuit a transformat în scrum cele patru camere în care locuiau membrii familiei. Din acea noapte, toată familia, cu mic cu mare, a fost nevoită să se instaleze în curtea casei distrusă de flăcări, privind în fiecare noapte cerul direct din patul aşezat în curte. Oamenii povestesc că locuiesc acolo de acum 15 ani, din anul 1998, atunci când au primit adăpostul social de la autorităţi.

„Bine că nu mi-au ars copiii, pe ei îi mai am!“

Doamna Florica are 74 de ani şi este cel mai în vârstă membru al familiei. Abia mai poate respira şi fiecare zi pe care o trăieşte, spune ea, este un dar de la Dumnezeu, pentru că bolile pe care le are îi îngreunează fiecare minut. Locuieşte în patul vechi pe care l-a primit de la vecini, un pat roşu pe care l-a acoperit cu o pătură de lână şi deasupra căruia a legat un celofan care să o ferească de ploi.

„Aici dorm în fiecare seară, mi-au legat copiii un plastic ca să nu mă plouă, dar degeaba. Acum câteva nopţi îmi curgea apa pe faţă şiroaie“ , povesteşte bătrâna tremurând. Alături de ea, un băieţel de trei luni, un copil de 12 ani şi alte două fetiţe de aproape şapte ani privesc neputincioşi spre bunica lor, rugându-se în fiecare zi să nu plouă.

Singura consolare a bătrânei, după ce flăcările i-au mistuit locuinţa, este faptul că niciunul dintre micuţii care dormeau în casă nu şi-au pierdut viaţa în incendiu. „Bine că nu mi-au ars copiii, pe ei îi mai am. Nu mai pot, nu mai pot!“ , strigă doamna Florica plân