Astăzi, un drum la cetăţile dacice Sarmizegetusa, Căpâlna, Blidaru şi Costeşti adună în inima românului, deopotrivă, durere şi mândrie, pentru că toate necazurile şi trăirile supreme ale sufletului te asaltează acolo într-un amalgam de simţiri ce te fac să plângi cu un ochi şi să lăcrimezi de bucurie cu celălalt. La mai bine de două milenii şi jumătate de la consemnarea primelor informaţii despre existenţa lor, dacii continuă să rămână un mare mister. Şi cu cât ne apropiem mai mult de ei, cu atât taina se adânceşte, lumea lor şochează perceperea, intrigă, sâcâie, enervează, invitându-te să „ataci” şi mai vârtos adâncul, sperând la un pumn de lumină care să-ţi ostoiască curiozitatea, dorul şi setea de a afla cine au fost cu adevărat ei, strămoşii noştri. Un drum la cetăţile lor nu te linişteşte nici pe departe,ci, dimpotrivă, ascute şi mai mult semnul de întrebare, ca o sică trecută cu lama peste obrazul de andezit al inimii. Cine sunt ei, dacii? „Ei sunt cei ce nu sunt”. Aşa ar putea să exprime simplitatea dramatică a unei expresii destinul nedrept al misterioşilor noştri strămoşi.

Sateliţii ruşilor şi oraşul de sub cetatea din munţi

Am pornit la drum spre Sarmizegetusa Regia, plecând de la Costeşti, cu două căruţe trase de tractor. După 20 de kilometri, am mai urcat vreo doi intrând în cetate pe poartă de vest. Ajuns aici, ai putea să crezi că misterul se destramă, pentru că tot ceea ce vezi nu pare a fi, la prima vedere, mai mult decât arată săracele noastre pliante turistice. Un colţ de clădire însă, semnalat ca atare de arheologi, imediat în stânga incintei sacre, la care ajungi urmând calea regală, ne-a atras atenţia pentru că el face parte din palatul regelui Decebal. Restul este ascuns sub pământ şi rădăcini de copaci seculari. De ce nu se mai sapă la Sarmizegetusa, de ce totul este lăsat în paragină, ce mistere ascunde subsolul acestei ca