Creditarea în lei nu o să funcţioneze atâta timp cât banca centrală menţine două obiective care pot să fie în conflict de foarte multe ori – stabilitatea preţurilor şi stabilitatea cursului de schimb. Acest lucru îl observăm de câţiva ani în România.
Banca centrală nu oferă lichiditate în piaţa interbancară şi, implicit, economiei reale, decât cu sonde foarte mici, de frica unei deprecieri a cursului de schimb pe care să nu o poată controla. Dar, în acelaşi timp, mai ales în perioada de criză, sistemul financiar bancar nu poate să crediteze pe termen lung în lei când finanţarea e pe termen scurt. Din păcate, intervenţiile în piaţa valutară au pentru economie, pe termen lung, efecte negative mult mai dure şi cu influenţă în psihicul actorilor din piaţă. Intervenţiile în piaţa valutară au acelaşi efect pe care îl au toate intervenţiile statului într-o piaţă: distorsionează informaţia. Pentru a justifica intervenţia în piaţa valutară, se argumentează că volatilitatea în această piaţă pune în pericol atingerea obiectivului principal: stabilitatea preţurilor.
Ce înseamnă asta? Există o frică în cadrul BNR că o depreciere ar duce la creşterea inflaţiei. E posibil, dar foarte puţin probabil, pentru că banca centrală nu ţinteşte inflaţia pe termen scurt. Ţinta de inflaţie e pe termen mediu. De aceea, banca centrală nu reacționează la volatilitatea preţurilor la energie sau la alimente decât dacă există un efect pe termen lung asupra inflaţiei. De fiecare dată când a fost ratată ţinta de inflaţie, BNR a justificat politica monetară mai relaxată prin faptul că efectul creşterii preţului la energie, petrol sau alimente este temporar (altfel spus, nu există second round efect). De ce nu intervine BNR şi în aceste pieţe? Sau de ce nu răspunde BNR imediat la un şoc negativ venit din creşterea preţului petrolului sau al alimentelor? Pentru că BNR face diferenţa, î
