Era de o generozitate inumană, primise 50 de milioane de lei pentru traducerea din Kafka şi îşi ţinea grămada de bani pe o măsuţă, îi îndemna pe cei care treceau pe la el – „Ia, ia cât vrei, nevoia ta este mai mare decât a mea”... Şi contrastul acela dintre prestigiul lui şi apariţia concretă, simplă...

Prima lecţie care se putea învăţa de la Mircea Ivănescu era cum se trăieşte poezia fără emfază, fără grandilocvenţă – deşi era discret, avea un tip de oralitate fabuloasă, te capta instantaneu şi hipnotic, părea iluminat iar la el poezia părea că este cu adevărat bobul de muştar care poate muta munţii din loc.

Figura poetului Mircea Ivănescu a fost magistral evocată zilele trecute, la ArtGaleria de pe Pietonalul Liviu Rebreanu: la invitaţia Centrului Judeţean pentru Cultură – Radu Vancu a participat la atelierul de scriere creativă coordonat de poetul Dan Coman şi la o discuţie liberă cu publicul bistriţean despre poezia anilor 80 – 90, despre antologii de poezie, despre teoria lui Ion Mureşan care spunea că atunci când ceva merge rău în societatea românească – aceasta generează anticorpi – respectiv poeţi. „Din fericire, în România lucrurile vor merge rău mult timp de acum înainte, aşa că viitorul tinerilor poeţi este asigurat” a conchis mai în glumă, mai în serios Radu Vancu.

Tânărul lector universitar din Sibiu a povestit şi despre ultimul său volum de poezii – Frânghia înflorită, (apărut anul trecut la Casa de editură Max Blecher), despre cât de simplu este să scrii o literatură a traumei – care se scrie, practic, singură, cuvintele ţâşnesc singure ca sângele prin tifonul unei răni prea adânci iar succesul este garantat pentru că cititorii empatizează instantaneu cu situaţiile dramatice, violente sau nefericite. În schimb, e mult mai dificil să scrii despre fericire pentru că este greu să captezi un cititor şi să-l faci să empatizeze cu o stare d