Fufe gonflabile, pocitanii cu nasul bandajat și ochi vineți, proaspăt ieșite din operația de micșorat cârmă și umflat buze, despărțiri, împăcări, șoc, senzațional, coabitare, nervi, istericale, accident, morți, răniți, Constituție, analfabeți, măciucari, veleitariști, nesimțire, proastă creștere, vijelii, inundații, ”ne bate Dumnezeu”, secrete, minciuni, ordonanțe de urgență, iar gonflabile, pocitanii, morți răniți, etc...
Dacă nu v-ați dat seama, acestea sunt ingredientele ciorbei a la România, o ciorbă încălzită în fiecare zi, searbădă de veche ce e, prezentată mușteriului ca fiind specialitatea casei. Chiar este... Bucătarul a pus pasiune în loc de pricepere, pentru că așa știe el că pasiunea înlocuiește orice, iar perseverența e cheia succesului, doar că nu pricepe de ce clientul strâmbă din nas și dă farfuria la o parte scârbit.
Bucătarul speră că prin încăpățânarea de a motiva mizeria din blid, să-și convingă clientul că decât nimic, lăturile țin totuși de foame și că ”așa știm noi”, ceea ce ar trebui să fie un argument decisiv din respect față de datinile și tradițiile unui popor.
Nu cred să fi fost niciodată mare lucru de capul nostru, iar dacă a fost și nu mai e, ar trebui să ne fi consolat deja. Când aud cântecul ”Noi suntem români”, nu mai simt fiorul de pe vremea când eram credulă și naivă, ci m-apucă râsul vizualizând primul român în pantaloni 3 sferturi, la bustul gol și-n șlapi, mâncând semințe și ascultând manele.
”C-așa-i românul” zice alt cântec și văd un pensionar chibițând în parc, înghesuindu-se la cozi fără să știe ”ce se dă”, trecând strada pe unde are el chef pe motiv că are toate drepturile din lume, mă uit la pipițele tunate cu țâțele pe-afară, cu buze nefirești ce-și vâră micile tragedii în ochii spectatorilor care ”asta cer”, văd hoarde de pupători de moaște câlcându-se cu pioșenie în picioare de fiecare dată de două or
