Cine mai vrea, astăzi, să fie sfânt? Aproape că s-a perimat. Şi totuşi, realitatea funcţionează anormal, semn al faptului că normalul este altcumva. Dar noi ştim bine asta, în adâncul sufletului nostru. Acolo începe sfinţenia.
Prima Duminică după Rusalii este închinată cinstirii Tuturor Sfinţilor. Anul acesta avem şi o alăturare: sâmbătă am cinstit pe doi Apostoli foarte importanţi pentru misiunea Bisericii: Petru şi Pavel. Şi este logic să se întâmple aşa, câtă vreme sfinţenia nu este altceva decât rodirea Duhului Sfânt, revenirea omului la o starea de normalitate în raport cu existenţa sa în această lume.
Căci, care este scopul existenţei umane? Scriptura o arată clar încă din Vechiul Testament: Să-Mi fiţi sfinţi, că Sfânt sunt Eu, Domnul. Iar în Noul Testament, însuşi Domnul defineşte sfinţenia, ca stare de cunoaştere şi comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii: Iar viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.
Mai pe scurt spus, sfinţenia este dragoste.
De aceea, ea poate fi numită stare de normalitate, pentru că nu cred că există om pe faţa pământului care să nu dorească dragostea, cu efectele ei primare: binele şi frumosul. Am putea chiar spune că dragostea este limba universală prin care omenirea îşi clădeşte un destin frumos şi bun.
Şi atunci, de ce sfinţenia pare, în zilele noastre, un ideal greu de atins? Sau de ce pare că a devenit ceva învechit sau care ţine de un univers paralel şi care nu are ce căuta în discuţiile „serioase“ dintre noi?
Răspunsul îl oferă Apostolul şi Teologul Iubirii, Ioan Evanghelistul: Pentru că tot ceea ce este în lume – pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii – nu sunt de la Tatăl.
Adică, cum spun mai toţi cei ce au împlinit sfinţenia în viaţa lor, grija prea mare pentru cele ale lumii acesteia, în raport cu