Spuneam, în finalul textului meu de săptămâna trecută – fiind, cu bună știinţă, olecuţă ambiguu -, că prima atestare a micului datează dintr-o reţetă de la 1902. Pentru a elimina orice suspiciune, fac acum cuvenita precizare și anume că este vorba despre una dintre primele reţete datate oficial provenind de la binecunoscutul local bucureștean „Carul cu bere”. Într-adevăr, e foarte important să precizez dintru început acest lucru, deoarece, la fel cum stau lucrurile și cu alte produse ale artei culinare românești, și în jurul micilor s-au ţesut, de-a lungul timpului, o serie de legende, urbane, în marea lor majoritate, privind nașterea sa, cum ar fi, de exemplu, aceea a unui cârnăţar bucureștean (patron al unei carmangerii) care, din cauza numărului mare de clienţi, a rămas, într-o bună zi, fără intestinele de oaie pe care le umplea cu amestecul din carne tocată și a pus compoziţia, sub forma unor „găluște” lunguieţe, direct pe grătarul bine încins, astfel născându-se mititeii. Circula zvonul că acest fel de mâncare a fost cunoscut sub numele de „găluște fripte”! Însă o astfel de posibilitate este infimă, deoarece tocătura și condimentele care intră în reţeta unui cârnat tradiţional românesc nu au absolut nicio legătură cu compoziţia micului, ba, mai mult, în bucătăria românească tradiţională, cârnaţii nu se gătesc pe foc deschis, ci prin prăjire în ulei sau untură de porc.
Profesorul doctor Călin Felezeu, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, un cunoscut islamist, a descoperit că istoria mititeilor este strâns legată de istoria României, mai exact, de perioada războiului de independenţă. Astfel, domnia sa relatează o istorioară conform căreia deputatul liberal Vasile Boerescu, în 10 mai 1877, „a mers cu niște prieteni la restaurantul
