Ce nu e în regulă cu toate acestea? E aceeaşi întrebare care ţi se pune despre o fotografie la care, după ce măreşti, vezi că, de fapt, ce ai crezut că vezi era de un detaliu sau o porţiune a fotografiei. Ceva esenţial lipseşte.
Ce nu e în regulă cu toate acestea? E aceeaşi întrebare care ţi se pune despre o fotografie la care, după ce măreşti, vezi că, de fapt, ce ai crezut că vezi era un detaliu sau o porţiune a fotografiei. Ceva esenţial lipseşte.
Apar din când în când articole despre faptul că universităţile sunt în poziţie de off-side în raport cu piaţa muncii. Apar periodic anchete jurnalistice în care angajatorii declară că absolvenţii nu ştiu să facă practic lucruri elementare atunci când sunt angajaţi. Apar periodic analize ale diverselor organisme româneşti privind „inserţia”/”absorbţia” absolvenţilor pe piaţa muncii. Ce nu e în regulă cu toate acestea?
Primul lucru: toate constată „ceva”. Acest „ceva” nu e foarte convingător în raport cu întreaga problematică a chestiunii universitate/piaţa muncii. Chiar dacă pare că dă o imagine a problemei. Acest „ceva” extrage din întreaga problematică cifre pentru a le răsfrânge apoi asupra întregului. Ideea este că universităţile sunt carente în a furniza anual absolvenţi competenţi pentru piaţa muncii. Faptul că problema nu este numai una românească scapă din aceste constatări. Şi că există soluţii, unele semnalate şi întrun document al comisiei Europene (European Commission (2011) Supporting Growth and Jobs – an Agenda for the Modernisation of Europe’s Higher Education Systems. Brussels 20.9.2011). În documentul european, economiile avute în vedere sunt însă ale unor ţări dezvoltate, aşa că, atenţie cum citiţi.
Al doilea lucru: constatarea e urmată, de multe ori, de concluzii de tip jurnalistic. Adică, dacă cifrele spun asta, înseamnă că universităţile ar trebui să facă a