Avem o ţară uimitoare, iar regiunea în care trăim este cu atât mai surprinzătoare, cu fiecare kilometru pe care îl parcurgi! În weekend, am ajuns în zona Călimăneşti-Căciulata, printr-un context fericit. Am fost de zeci de ori aici, de-a lungul anilor, şi credeam că am văzut tot, că am descoperit tot ce era de descoperit şi că nu mai pot decât să mă ocup de reveniri, de rememorări, în cel mai bun caz. Ei bine, sâmbătă, m-am surprins pe mine însumi. De fapt, frumuseţea meleagurilor m-a luat prin surprindere. După un drum de dimineaţă care mi s-a părut istovitor de lung, printre Logan-uri conduse de foşti proprietari de Dacia şi şiruri interminabile de TIR-uri, am ajuns în frumoasa staţiune balneară, frecventată cel mai des de pensionari cu bilet de la CJP şi de iubitori de mici şi bere. După ce am încheiat treburile formale, dimineaţa, am decis să vizitez Mănăstirea Turnu, un loc cu o istorie aparte. Lăcaşul, pentru cine nu ştia, a fost întemeiat de doi călugări de la Mănăstirea Cozia, din apropiere, situată pe celălalt mal al Oltului. Aceştia, dezamăgiţi, probabil, de viaţa îmbucurătoare pe care o duceau confraţii lor, s-au refugiat pe nişte stânci, în sălbăticie. Aici au săpat grote şi, ani de zile, s-au dedicat rugăciunii.

După cele câteva minute petrecute printre lumânări la un leu şi la cincizeci de bani şi pe lângă pelerinii care se pregăteau de „potolul” binemeritat-că doar asistaseră toată dimineaţa la slujbă, am făcut cale întoarsă spre staţiune.

Exact la poalele hidrocentralei de pe râul Olt, se pot vedea câteva stânci şi o poartă ca de acces. Este castrul Arutela, ultimul bastion al Imperiului Roman, în urmă cu două mii de ani. Printre ruinele zidurilor acestei cetăţi pasc vaci. Iar văcarii se odihnesc pe coloane, lângă o sticlă mare cu vin. E aproape amiază. Cobor o vale, trec un şanţ mlăştinos şi ajung la poarta cetăţii. Mă mi