Am evocat în alt loc (volumul Andrei Marga, Guvernanţă şi guvernare, în curs de apariţie) criterii ale împărţirii şi administrării teritoriului unei ţări. Aceste criterii ramân valabile şi ar trebui luate în seamă în căutarea unei regionalizări a actualei Românii (se poate consulta cu folos, înainte de toate, volumul recent Jerome Monod, Philippe de Castelbajac, L' amenajament du territoire, Paris, 2012). Fac aici doar trei observaţii principiale.

Prima observaţie este aceea că împărţirea pe judeţe aflată in funcţiune şi astăzi nu trebuie dispreţuită. În fapt, ea a permis multor oraşe şi zone să iasă din umbra capitalelor fostelor regiuni şi să se dezvolte conform unor proiecte proprii. Alba Iulia, Bistriţa, Arad, Reşiţa, Braila, Tulcea, Buzău, Râmnicu Vâlcea sunt doar cîteva exemple. Este adevărat că astăzi şi aceste oraşe şi zone întîmpină mari dificultăţi ca urmare a scăderii investiţiilor, creşterii şomajului, stagnării în sărăcie, relativă sau absolută. Dar aceste dificultăţi nu vin din împărţirea pe judeţe, ci din politici centrale greşite şi din contexte internaţionale abordate fără pricepere.

A doua observaţie este aceea că formarea regiunilor, care este în discuţie astăzi, nu poate fi pusă - cum se face propagandistic recent - doar pe seama nevoii de a mări absorbţia resurselor financiare europene. Această absorbţie are importanţă capitală pentru România actuală, mai ales în situaţia unui grav deficit de atractivitate şi de scădere a priceperii de a atrage investiţii externe directe. Regionalizarea trebuie facută din raţiuni mai puţin circumstanţiale, înainte de orice, pentru a descentraliza statul român în aşa fel încât funcţionalitatea şi democratizarea să câştige. Imprejurarea că regionalizarea poate aduce cu sine sporirea absorbţiei resurselor europene este, fireşte, o raţiune suplimentară pentru a o face.

A treia observaţie este ace