Spre Ineleţ
18 kilometri de la Băile Herculane înspre Baia de Aramă. 18 kilometri pe un drum care pare neumblat, o şosea proastă şi un asfalt care n-a mai fost peticit de mult, un drum prin inima unei Românii uitate şi de o frumuseţe stranie: Valea Cernei. În mijlocul pustietăţii ăsteia, ar trebui să te opreşti şi să cauţi un semn, un indicator, o potecă. Undeva, pe versanţii care pornesc abrupt de o parte şi de alta a râului, dincolo de vegetaţia nebună care a înghiţit muntele şi mai sus chiar decât cele mai înalte stânci, ar trebui să se afle un sat şi ar trebui să locuiască oameni. Ridici ochii şi nu-ţi vine să crezi. Nu ai cum să îţi imaginezi că frumuseţea sălbăticită de aici, o frumuseţe de care aproape te temi, ar putea fi ştiută, atinsă, îmblânzită şi de altceva decât de cer. Ce să cauţi atât de sus? De cine să te ascunzi? Cum poţi trăi acolo? Oriunde ai privi, nu se zăreşte nimic. Rătăceşti o vreme pe şoseaua părăsită, lumea pare să fi dispărut, să nici nu fi existat vreodată. Câte o maşină care trece încet, câţiva câini. Iar unde sunt câini, un om, un singur om care îţi spune că da, satul Ineleţ există: trebuie să ajungi la o cruce, de la cruce la o potecă, iar de la potecă, vei găsi un pod peste Cerna. Iar apoi, în sus, din ce în ce mai sus. Te întorci, găseşti toate astea. Treci apa, începi să urci.
Drumul ca o rugăciune
E toiul căldurii, zăpuşeala aceea care ţi se lipeşte de corp ca o a doua piele, care devine una cu răsuflarea ta. Dumnezeu a inventat un miliard de insecte şi le-a adus pe toate să zumzăie înnebunitor, aici, lângă tine, pe o potecă năpădită de vegetaţie, care urcă spre un sat nevăzut. Te opreşti şi încerci să te umpli cu aerul stătut, fierbinte, să-l cureţi de insecte, să te linişteşti. Te opreşti, te linişteşti, respiri şi vezi: te afli în locul în care Dumnezeu a făcut lumea şi nu eşti singur
