"Doamne, ce i-a fost dat sorţii mele câineşti" (M. Bulgakov, "Inimă de câine")
Treburile mă poartă şi într-un cartier al Iaşiului mai îndepărtat de centru. Trecând adesea prin părculeţul din această parte a oraşului, am văzut de multe ori, plimbându-se pe acolo, un om însoţit de un câine. Omul e înalt, îmbrăcat întotdeauna în negru, cu privire aspră şi, din păcate, îşi târâşte un picior de lemn. "Dacă ştii să citeşti, tot omul e o carte". Am aflat că îl cheamă Holcă şi că a suferit un accident pe calea ferată. Prietenul lui, căţeluşul însoţitor, se numeşte Puffi; e un Cocker cu păr lung şi mătăsos, cu urechi mari, lăsate în jos. Când oboseşte, stăpânul se aşează pe o bancă, iar căţelul zburdă în tot parcul şi-şi caută prieteni de joacă printre alţi căţei sau printre copii. Dacă e obosit de prea multă joacă şi alergătură, se întoarce la Holcă, îşi pune botul pe piciorul de lemn şi-l priveşte drept în ochi. Probabil că şi piciorul de lemn simte afecţiunea sinceră a câinelui şi o trimite mai departe, în tot corpul, până ajunge la suflet. Atunci, faţa aspră, chinuită de necazuri şi de infirmitate a omului, se descreţeşte şi lui Holcă îi apare zâmbetul pe obraz. Puffi îi este leac, şi pentru durerea fizică, şi pentru cea sufletească. Dacă îşi vede stăpânul vesel, cockeraşul zburdă mai cu foc şi-şi mişcă mereu codiţa, ca semn că şi el e bucuros. Îşi găsesc bucuria unul lângă altul. Când Puffi e prea zburdalnic sau puţin agresiv cu alţi câini, e certat părinteşte, pentru că stăpânul lui s-a străduit să-l înveţe un comportament nesupărător pentru cei din jur. De obicei, căţeluşul e cuminte, prietenos şi generos. El se bucură în sufleţelul lui de câine, când stăpânul dă, din sacoşica cu biscuiţi şi ciocolăţică, şi la câţiva maidanezi amărâţi din parc. Cât despre el, e bine educat şi nu primeşte nimic de mâncare de la oamenii străini. E răsfăţat de s
