Chlamydia trachomatis este responsabilă de cea mai frecventă infecţie bacteriană genito-urinară, cu 343.958 de cazuri raportate în Europa în 2009, adică o incidenţă generală de 185 la 100.000 de locuitori. Incidenţa reală este probabil mai mare, din cauza formelor de infecţie asimptomatică şi subraportării (1). Trei sferturi din infecţiile cu Chlamydia se produc la persoanele tinere, cu vârste cuprinse între 15 şi 25 de ani, femeile fiind mai afectate decât bărbaţii. Rata de raportare a crescut cu 42% între 2006 şi 2009; aceasta se datorează în parte introducerii programelor de supraveghere într-un număr mare de ţări, dar şi perfecţionării tehnicilor de diagnostic de laborator (2). În România, deşi există un program de supraveghere şi control al infecţiilor cu transmitere sexuală (reglementat prin Ordinul m.s. nr. 1070/2004), în realitate, acesta nu este aplicat, iar incidenţa infecţiilor cu Chlamydia trachomatis raportată la ECDC este cu mult sub valoarea reală (total: 127 de cazuri în 2008).

Clasificarea taxonomică a ordinului Chlamydiales este redată în tabelul 1. Afecţiunile produse de C. trachomatis sunt rezumate în tabelul 2. Infecţia acută, netratată în timp util, se cronicizează, rezultând sechele grave (8–12).C. pneumoniae produce în special infecţii respiratorii, iar C. psittaci este responsabilă de infecţia antropozoonotică numită psitacoză (5–7). C. trachomatis este un patogen cu un genom minimal (1 Mpb) şi replicare intracelulară strictă. Nu sintetizează aminoacizi, dar îşi poate produce ATP. Ciclul de multiplicare (cu durata de aproximativ 40 de ore) începe cu aderenţa formei infecţioase EB (elementary bodies) la celulele susceptibile şi internalizarea în endozom, care nu fuzionează cu lizozomul, EB rezistând astfel distrugerii intracelulare. EB se diferenţiază, prin fragmentare, în RB (reticulary bodies). Aceştia se