Există o credinţă adânc înrădăcinată, anume că politica este o chestiune strict practică. Aşa se explică, probabil, lipsa completă de simţ al ridicolului pe care o au atâţia practicanţi ai acestei arte. Dispreţuind şcoala, ignoranţi în materie de idei, aceştia socotesc că singurul lor scop este să "pună la punct" pe câte unul.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că unele dintre temele teoriei politice sunt destul de abstracte. În acest caz, ce este de făcut?
Printre altele, să construim modele intuitive. Cu toate limitele lor, acestea ne permit să sesizăm lucruri altminteri ascunse. Şi poate că nicăieri nu sunt mai necesare precum în analiza proceselor electorale.
Haideţi să facem o încercare. Imaginaţi-vă o cursă între câţiva atleţi. Să spunem o cursă de 100 de metri plat. Seamănă cu competiţia electorală aşa cum o cunoaştem? La prima vedere, s-ar spune că da. Chiar şi limbajul jurnalistic se referă la alegeri ca la o "cursă" sau o "competiţie".
Cu toate acestea, dacă ne uităm mai atent, modelul cursei de 100 de metri plat nu este aplicabil alegerilor noastre. În cursă, sportivii aleargă pe culoare separate. Nu li se permite, prin regulament, să intre pe culoarul altuia, aşa cum fac politicienii. Pe stadion, cineva care ar face asta ar fi descalificat imediat. Ce ar fi o cursă în care sportivii şi-ar tăia calea unul altuia şi s-ar lua la pumni imediat după start?
Mai există un element care face modelul cursei irelevant. Pe stadion, sportivii trebuie să treacă linia de sosire. Aceasta este la o distanţă fixă. În exemplul nostru, la 100 de metri. În alegerile desfăşurate conform sistemului "uninominal" (denumirea este strâmbă, am mai spus-o, dar nu dezvolt tema aici), concurenţii nu au o linie de sosire fixă. Nu trebuie să ajungă anume la 51%, sau la 39% sau la 35.478 de voturi. Tot ce trebuie să facă este să fie cu cel puţin un vot
