Norma euro de poluare a devenit un coşmar, nu doar pentru clienţii care vor să-şi cumpere o maşină, ci şi pentru unii producători. Dar cât este de benefică cursa antipoluare pentru plămânii celor care respiră aerul de oraş şi cât serveşte ea de fapt interesului marilor producători de maşini şi ale statului care impune taxe din ce în ce mai mari, fără ca banii luaţi să se întoarcă sub forma unei însănătoşiri a populaţiei.

Taxelor contra poluării au fost inventate chipurile pentru protecţia mediului. Cu timpul, afacerea a devenit atât de mare încât a ajuns să domine prin stricteţea legilor şi volumul banilor care se învârt în piaţă. Mai mult, există şi un paradox, taxele de poluare sunt din ce în ce mai mari, legile din ce în ce mai stricte, iar poluarea din ce în ce mai evidentă. Efectul politicii este mult mai mic decât efortul care se face pentru aplicarea ei. Să luăm de pildă cazul României. Taxa de primă înmatriculare, devenită timbru de mediu, n-a făcut decât să aducă bani la bugetul statului de care acesta s-a folosit după interesele politice. A mai plătit ce a luat cu japca ilegal mai demult. Dar în protecţia efectivă a mediului, banii luaţi, în continuare cu japca, ajung la fel de puţini. Excepţiile de la lege – maşinile statului, transportul în comun – fac ca poluare să rămână la un nivel ridicat la nivelul oraşelor acolo unde parcul auto învechit sau neîngrijit produce grave prejudicii mediului.

Negocieri cu armele pe masă

Cu toate acestea, normele de poluare euro continuă să scumpească din ce în ce mai mult achiziţia de maşini, pentru că vor presupune tehnologii din ce în ce mai sofisticate. Reprezentanţii UE au ajuns la o înţegere preliminară care face ca, până în 2020, norma euro să scadă de la 132 g/km, la 95 g/km de CO2. Însă, majoritatea maşinilor au emisii de peste 140 g/km. Maşinile sport puternice ajung la 200-250 g CO2/km,