Împodobit cu ramuri de brad şi steaguri tricolore, trenul se opreşte în halta Todireni.
9,40. ”Bunică, bunică, vino lângă noi”. Bunica scoate sandalele dintr-o sacoşă de plastic şi îl încalţă pe nepoţei. Nepoţeii au picioarele murdare de noroi. Le şterge cu o cârpă pe care bunica o vâră în sacoşă. Nepoţeii se reped la locurile de lângă geam. „Bunica o să coboare. Aveţi grijă cum priviţi pe geam. Mama vă aşteaptă pe peron. Faceţi semn cu mâna". Copii rămân în tren. Mânuţile lor mici cu degete ca nişte corniţe de melc, se lipesc de geam. Bărbiile la fel. Coborând pe peron, bunica le face tocmai semn cu mâna, în timp ce trenul se smulge din loc, împrăştiind porumbeii ce ciuguleau resturi de hrană pe traverse în faţa locomotivei.
9,58. Arunc o privire pe geam. Un cârd de oiarămas pe un dâmb. Cu tot cu ciobanul sprijinit în băţ ce se uită lung la tren. De jur împrejur e numai apă. Un bătrân coseşte iarba în baltă. Cu pantalonii suflecaţi mai sus de genunchi. Se opreşte din lucru, şterge cu grijă coasa cu un mănunchi de iarbă, îşi dă pălăria pe ceafă şi începe să ascută coasa încet, tacticos, privind trenul care trece la cinci paşi de el. Şi iar îşi înfundă coasa în apă şi se pleacă uşor pe genunchi. O dată, de două ori şi scoate din apă un peşte înfipt în vârful fierului care sclipeşte răsfrângându-se în luciul verde al apei stătute, năpădită de iarbă şi în soarele vesel ce a tocmai ieşit dintre nori.
Nori grei, imenşi, atârnă pe coama dealului. Ca nişte sprâncene încruntate, privesc spre cosaş. Şi fulgerul brăzdează deodată cerul, şi tunetul se rostogoleşte din înălţimi. Bătrânul scoate peştele din vârful coasei şi îl flutură spre noi ca un copil. Sau, mai bine zis, ca pe-un trofeu. Apoi îşi face cruce şi se apucă din nou de cosit, fără să se sperie de fulgerele ce pocnesc ca nişte arapnice în înălţimi.
Arunc o privire în stânga; un câmp inund
