Monsters University*e un fel de When Harry Met Sally. Ambele îl au ca personaj principal pe Billy Crystal. În locul orgasmului simulat al lui Meg Ryan există răgetele lui Sully. Nu e chiar despre plecarea de la facultate, ci despre intrarea pe porțile școlii și, deși între Mike și Sully e ură sinceră la prima vedere, rămîn împreună la final.
Cam aici se opresc asemănările, totuși. Mai departe sînt de găsit paralele cu o serie întreagă de filme celebre, comediile de campus și filmele de sport în care cîștigă underdog-ul, echipa aburiților simpatici, dar fără nici o șansă. Știți voi: Animal House, Revenge of the Nerds, Major League etc. Pentru că, pînă la urmă, despre asta este vorba în prequel-ul de față: globul ocular verzui, tocilar și vorbăreț Mike Wazowski ajunge la universitate, la selectul curs de sperietură, unde apare și viitorul său cel mai bun prieten Sully, talent nativ, dar leneș cît cuprinde. Cei doi se antipatizează spontan, dar ajung să zboare de la curs și foarte rapid sînt siliți să colaboreze pentru o a doua șansă la a-și urma visul, intrarea în elita sperietorilor care alimentează Monstropolis cu energia culeasă din țipetele copiilor. Nimic revoluționar în scenariu (cum a fost Monsters, Inc., după mine unul dintre cele mai reușite filme Pixar). E doar un desen animat despre maturizarea și conturarea unor caractere. Dar camera, culorile, caleidoscopul de personaje și atmosfera hogwartsiană din campus reușesc să creeze o lume care, timp de două ore, te seduce și te țintuiește pe scaun, cu toate că știi foarte bine ce se va întîmpla mai departe. Pînă către sfîrșit, cînd ai parte de o turnură de situație complet neașteptată care, zic eu, salvează scenariul, altfel bun, dar nu spectaculos. Aha, și nu dați banii pe 3D, chiar nu aduce nimic în plus.
Deși Billy Crystal și-a mai pus o octavă la voce și m-a convins, mi-a fost destul de greu
