Între cauzele generatoare de războaie au fost (din păcate) şi limbile.
Naţiunile s-au format în jurul acestora, deşi acest fapt n-ar trebui să fie un motiv de discordie între oameni. În multitudinea limbilor, eu văd ceva atractiv. Între farmecele unui anumit teritoriu este şi limba vorbită acolo. Cât ar fi de monotonă lumea noastră fără diversitatea limbilor! Ar fi ca o grădină cu un singur soi de pomi: flori cu o singură culoare, cu acelaşi miros, fructe cu acelaşi gust... Imaginaţi-vă un câmp de flori, toate la fel (fie ele cât ar fi de frumoase)... Dar iată că în grădină avem tot soiul de pomi, fiecare înfloreşte în culoarea lui, fiecare fruct cu gustul lui. Aşa e şi cu limbile: avem prilej de comparaţie, mai multe variante de exprimare... căci una este să citeşti o carte ori o poezie în traducere, şi alta să o citeşti în original.
Asistăm însă, mai ales în ultimele decenii, la un adevărat asalt împotriva limbii române, pe care poeţii noştri o comparau cu un "fagure de miere".
În ce mă priveşte, cu cât mai mult am studiat limbi străine, cu atât mai mult mi-am dat seama de frumuseţea limbii cu care m-a crescut mama. În timp ce alte naţiuni nu-şi prea bat capul nici cu propria lor limbă, noi, românii, suntem poligloţi.
Prin străinătate, am întâlnit nenumăraţi românaşi, şi am rămas surprins de cât de repede au învăţat limba ţării respective. Iar acum, cu libera trecere, aproape că în fiecare familie este cineva care mai vorbeşte una, două sau trei limbi străine. Ba chiar şi cei care n-au călătorit au învăţat. Recent, în Remetea Chioarului, am întâlnit o fată de şcoală elementară, care vorbea cursiv spaniola. Învăţase de la telenovele (poate singurul lucru bun ce se poate învăţa de la aceste seriale).
Dar apucasem să scriu despre asaltul împotriva limbii noastre. În special tinerii noştri, în conversaţie, folosesc frecv
