Apoi am întors privirea spre zmeurişul din faţa nucului falnic, dinspre vecinii de sus: nu mai era! Ce naiba?, am exclamat în sinea mea. Într-adevăr: nu mai era tufă de zmeură, zero absolut! Nu se poate aşa ceva! Incredibil! Cine-o fi cosit iarba?
De curând, am fost a doua oară anul acesta la ţară, la Amnaş. Mai fusesem în aprilie, cât să văd dacă toate-s în ordine (cât pot fi în ordine lucrurile într-o gospodărie nelocuită), să plătesc impozitul la Sălişte, să curăţ viţa de vie (câtă mai e – nişte fragă albă, nişte fragă neagră, o viţă numită Delaware şi Ceaslaua de pe casă care-şi mai revenise anul trecut), să pun nişte petice de cartofi şi ceva fasole verde.
Ori de câte ori pornesc spre Amnaş, am, aşa, un fel de strângere de inimă: o fi totul okay? N-o fi spart nimeni casa? (Apropo de asta: prima spargere a avut loc în 1994, a doua în 2006 – după algoritmul acesta, următoarea s-ar cam întâmpla prin 2018...)
Am plecat dintr-un Iaşi nereintrat în caniculă şi am ajuns într-un Ardeal cu soare torid: în primele zile, când ieşeam din vechea casă „de piatră” în curte, parcă intram într-un cuptor încins!
În fine, ce-am găsit la Amnaş? Vecinii moţi (stabiliţi de pe la începutul anilor 2000 în Amnaş) cosiseră deja iarba din curte (şi din grădină, desigur, dar ajungem şi în grădină). Un vişin bătrân din curte era la pământ. „Producţia” de agrişe părea măcar dublă faţă de anul trecut (a şi fost, câta vreme am putut să-mi gătesc o ciorbă săsească de agrişe şi să mai şi fac trei borcane de conserve – două mici şi unul mare, pentru mama), zmeura din mica grădină din curte era şi ea în curs de coacere (am putut recolta de două ori zmeură pentru a face nişte gem). Mi-am încheiat „inspecţia” din prima zi, imediat după sosire, trecând prin şură în grădină. Fânul din curte îmi cam aţinea calea în şură, cel din grădină era adunat într-o claie mare, mai încolo.
