Prin eşecul politic, economic şi strategic al mult trâmbiţatului proiect Nabucco (idee născută în 2002), susţinut fără vlagă de o Uniune Europeană tot mai irelevantă pentru interesele membrilor săi şi abandonat pe final, ca susţinere politică, inclusiv de Statele Unite (probabil pentru a încuraja soluţia gazelor de şist şi exploatările Chevron din Marea Neagră), vedem mai clar cum stau lucrurile în Europa de Est. Periferia continentului rămâne, din păcate pentru noi, tot o periferie chiar şi după integrarea în Uniunea Europeană, în timp ce statele lumii interpretează din nou partiturile realiste şi neo-realiste ale intereselor proprii, odată ce frumoasele iluzii constructiviste de după Războiul Rece şi-au aflat sfârşitul, până şi în manualele de relaţii internaţionale.

Bulgaria, România şi Ungaria rămân deocamdată dependente de gazul rusesc, în timp ce englezii de la British Petroleum, care operează zăcământul Shah Deniz II (Azerbaidjan) au preferat „soluţia non-UE”, adică proiectul consorţiului TAP (Trans Adriatic Pipeline) format de Statoil-Norvegia (42,5%), Axpo-Elveţia (42,5%) şi E.ON-Germania (15%).

Rămâne doar ca TAP să preia, începând din 2019, gazul de la SCP (conducta iniţială Azerbaidjan-Georgia-Turcia), via TANAP (Trans Anatolia Pipeline), gazoductulul intern care va asigura transportul prin Turcia până la Kipoi, pe frontiera turco-greacă, după care conducta câştigătoare va tranzita de la est la vest Grecia, Albania şi Marea Adriatică, pentru a înţepa „tocul cizmei” italiene. Deci, trei gazoducte distincte conectate, dar totuşi mai scurt şi mai ieftin decât Nabucco West, a concluzionat consorţiul Shah Deniz, business în care operatorul azer SOCAR (10%, ca şi ruşii de la LUKoil) a primit recent cadou din partea Gazprom retragerea strategică din cursa pentru achiziţionarea companiei greceşti DESFA, Grecia fiind la rândul ei foarte interesată d