Poet, dramaturg, eseist, autor al unor celebre piese, inventator al teoriei teatrului epic, conducător din umbră (sau din culise) al celebrului de acum „Berliner Ensemble“, Eugen Berthold Friedrich Brecht are o biografie sinuoasă (marxist în tinereţe, suspectat de activităţi antiamericane, iar în final tovarăş de drum al regimului comunist al Germaniei Democrate). Jucat în exces – chiar până la saturaţie – în timpul comunismului, a captat atenţia multor regizori, fiind considerat, alături de Eugen Ionescu, unul din ultimii mari autori de teatru veritabili. A generat în lume, dar mai ales în România, de-a lungul timpului, excelente spectacole: „Domnul Puntila şi sluga sa Matti“ (Teatrul C.F.R. Giuleşti), „Cercul de cretă caucazian“ (Teatrul Naţional) – 1962, ambele în regia lui L. Giurchescu; „Ascensiunea lui Arthuro Ui poate fi oprită“ (regia Horea Popescu, la Teatrul C.F.R. Giuleşti); „Omul cel bun din Sechuan“ (regia A. Şerban, la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, 1968); „Şveik şi al doilea război mondial“ (1962), „Galy-Gay“ (1969 şi 2007), „Cercul de cretă caucazian“ (1977) şi „Mutter Courage“ (1972) (regizor L. Giurchescu la Teatrul de Comedie), dar şi excepţionalul spectacol cu „Opera de trei parale“ (Teatrul Bulandra, 1964, regizor L. Ciulei), pentru a aminti doar câteva dintre ele. În scrierea sa „Anmerkungen Mahagonny“ (Observaţii la Mahagonny), precum şi în „Micul Organon“, dramaturgul îşi va expune principiile teoretice ale teatrului epic în urma cărora publicul nu urma să se identifice cu actorii şi nici să se integreze acţiunii, impunându-i-se astfel o judecată de valoare proprie. Maniera prin care Brecht intenţiona să pună în practică această distanţare între auditoriu şi acţiunea piesei se constituia din discursuri directe şi arii cu rol de comentariu, ţelul urmărit fiind acela de a provoca transformări sociale. Teorie destul de complica