Cei care au rămas captivi încălzirii centralizate, cartierele muncitoreşti din oraşele patriei, suferă de 22 de ani aceeaşi batjocură. Frigul din oase nu ne-a părăsit. Azi vorbim de Iaşi şi Suceava.
Plapumă. De lână, neapărat. O familie din România care nu avea ca zestre măcar o plapumă nu era o familie de gospodari. Frig era toată ziua, timp de vreo cinci luni pe an, dar calorifele din fontă nu dădeau căldură decât câteva ore pe zi. Apă caldă? Joia. Sau sâmbăta. De la 18.00 la 21.00. Vecinul de la etajul 4 nu mai apuca. Nu avea presiune. Cel de la parter şi cei de la etajele 2 şi 3 aveau sobe. Tot din fontă. Se numeau godine. Burlanele din tablă rugintă spărgeau blocul şi se iţeau pe lângă ferestrele duble ca nişte tunuri ale unei cetăţi medievale. Acesta era tabloul unui cartier muncitoresc înainte de 1989. Şi ne-a fost frig. Cu frigul în oase am făcut Revoluţia, sau cum vreţi să numim episodul în care am răpus regimul comunist, şi apoi am căpătat libertatea. Dar, frigul din oase nu ne-a părăsit. Unii au scăpat. Au alte sobe. Caloriferele sunt acum din aluminiu, altfel de ţevi se iţesc pe lângă ferestre, cele de la centralele termice. Dar tot ne este frig.
Cei care au rămas captivi încălzirii centralizate, cartierele muncitoreşti din oraşele patriei, suferă de 22 de ani aceeaşi batjocură.
Deja vu
Iaşi, Suceava, Bucureşti. Trei oraşe mari ale României moderne. Zeci de cartiere muncitoreşti din aceste oraşe sunt conectate termic la un sistem centralizat de încălzire care nu s-a schimbat nici după 22 de ani. Citeam zilele trecute pe Facebook (da, dacă aş fi avut internet pe vremea lui Ceauşescu aş fi dat “like” când venea maşina de butelii) postarea unei cunoştinţe care locuieşte în “Republica Iaşi”, aşa cum bine numea un fost coleg de-al meu, ziarist, municipiul condus de o gaşcă de mafioţi. Amicul meu se plângea în postarea de pe FB că a ve
