Banul e, zice poporul, ochiul dracului. Numele lui e pronunțat zilnic de mai multe ori, articulându-l în silabe când duios-rugătoare, când imperative, mai des decât salut, buna ziua, te iubesc. “Dă-mi și mie un leu, nene!”, te întâmpină, la ieșirea din magazin, mica cerșetoare. Privirea ei de copil dizolvă în chimia rugătoare blândețe, implorare, disperare. Banul a fost și pentru tine, în prăvălia de unde ai târguit, laitmotiv de socoteli și dialog la tejghea. Banul suie, de la expresia săracă și chinuită a vieților de jos, până-n bănci, iahturi și elicoptere. Marile corporații învie și se extind în funcție de ban și tot banul le ucide. Banul deschide morga și închide spitalul. Banul ucide iubirea, înlocuind alesul inimii cu alesul hârtiei foșnitoare. Sărăcia, adică lipsa banului, e mai îngrozitoare ca perspectiva de a împărți, ca bărbat, patul cu Muma Pădurii, și, ca femeie, buduarul cu Regele Porc. Banul e parolă în spionaj, unsoare în diplomație și face din căcat miere de albine în toate tranzacțiile scârboase ale lumii. Totul, se zice, își are prețul său. Nimic nu e de necumpărat. Oare?
Un schivnic alb, cu trei cărți pe o masă de piatră, aflat într-o peșteră de piatră, mă privește dintr-un tablou vechi. Mâinile lui uscate sunt făcute nu din carne, ci parcă din spirit, ca întreaga lui făptură. Viața lui, consumată într-un dialog neîntrerupt cu cele sfinte, de mai sus de văzduh, n-a cunoscut și n-a îngăduit obsesia acelui ochi care stăpânește și domină, până la dezumanizare, lumea de jos. Nu-l știe, nu-i pronunță numele și nu vrea să-l afle. Cei mai mulți trăim însă în lumea obișnuită, iar de dimineața și până noaptea târziu asudăm la strungul acestui diavol care, uneori, schimonosește îngrozitor sufletele. Știrile zilei au toate, la suprafață sau sub foetajul lor abundent, dedesubt, banul. Televizorul îți varsă în odaie știri despre furtul borsetei, cri