Mica editură bistrițeană Charmides îmi face numai probleme.

Eu vreau să scriu, să spunem, despre un roman sau despre un jurnal de scriitor și să intru în logica de coagulare a domeniului literar și a cîmpului cultural românesc; iar Charmides scoate volume de versuri excepționale și atemporale, care nu se potrivesc niciodată cu nimic, care nu se explică prin ceva și care te duc, ca-n poemele lui Dimov, pe deasupra a toate și-n miezul a tot.

După cartea Alcool (2010), unul dintre cele mai importante volume de poezie din epoca post-’90, Charmides a avut ideea de a reedita debutul lui Ion Mureșan.

Cartea de iarnăa apărut în 1981, la începutul deceniului final și oribil al „Epocii de Aur” – însă realitatea imediată ceaușistă nu a intrat nici măcar prin refracție într-un poetic pur și vizionar, desfășurînd pentru prima dată imaginarul unui scriitor inconfundabil.

Versurile lui Mureșan, creîndu-și un spațiu de respirație și ilustrînd un mod de creștere organică, n-au legătură nici cu pseudo-arta oficială, nici cu alternativa ei „optzecist”-postmodernistă. Cu atît mai frumoasă a fost recunoașterea poetului tînăr de la Cluj, la Cenaclul de Luni girat de Nicolae Manolescu și dominat de exponenții unui alt tip de poezie. Iar cînd citezi din Ion Mureșan, citatul trebuie să fie „pe lung”, pentru că nici o secvență de text nu poate fi eliminată. Poezia e bricolaj? Nu și aici:

„Văd lumini prin aburii mîinilor: a venit vremea să strig și eu / pe sub burțile simbolurilor. / La fel cum în copilărie mama mi-a făcut o ureche din cîrpe, m-a mîngîiat și mi-a zis: / – Ia-o și strigă în ea pînă o faci ferfenițe! / Iată, mă întorc la casa mea și aud sub fereastră chicotind prorocii, / scurt și subțire ca domnișoarele. Pîndesc și chicotesc. / La masa mea de lucru șade nebunia. Își ridică ochii galbeni dintre poemele mele: / – Nu vă supărați, stau și eu la m