Ultima și cea mai spectaculoasă metodă de a detecta planete în afara sistemului solar e și cea mai proaspătă: luna trecută s-a anunțat prima planetă descoperită cu ajutorul acestei metode. Ce-o face specială (pe metodă, nu pe planetă) e faptul că am “prins” planeta asta grație teoriei relativității speciale a lui Albert Einstein.
Iar metoda presupune o precizie ieșită din comun, de cîteva părți la un milion. Chestia asta n-ar fi fost posibilă pînă acum cîțiva ani, cînd NASA a aruncat pe cer telescopul Kepler. Kepler a fost făcut ca să se uite după planete, dar printr-una din metodele pomenite anterior, tranzitul. Deci urmărea stelele, și oriunde vedea o scădere în luminozitate repeta măsurătoarea. Dacă treaba se întîmpla periodic, bum! – aveam o planetă care tot trecea prin fața stelei ei.
Metoda despre care vorbim aici, imaginată de Einstein, se cheamă relativistic beaming(to beam înseamnă a radia, dar n-am echivalentul în română). Ideea e așa: cînd o sursă de lumină se îndreaptă către noi, curbarea spațiu-timpului provocată de acea mișcare forțează lumina într-o rază mai focalizată, făcînd ca sursa să pară mai strălucitoare decît este. Iar cînd sursa se îndepărtează, raza se defocalizează, steaua apare mai puțin strălucitoare. Este, dacă vreți, un efect similar efectului Doppler, despre care vă spuneam că și el e folosit la detectarea planetelor. Doar că la efectul Doppler, periodic, lumina stelei devenea mai albastră sau mai roșie, după cum planeta făcea steaua să se apropie și să se îndepărteze de noi. Aici, lumina devine mai mult sau mai puțin intensă.
Pe lîngă relativistic beaming, astronomii au mai urmărit două efecte. La fel cum Luna creează flux și reflux pe Terra, maree care urmăresc rotația Lunii în jurul Pămîntului, la fel și o planetă suficient de masivă ar deforma suprafața stelei ei, formîndu-i maree pe suprafață. Cînd planeta a
