Titus Livius nu menționează decât o singură dată numele zeului, Bacchus, și anume atunci când Hispala Faecenia evocă propria experiență a ceremoniilor de inițiere cu formula Bacchis initiari, „a fi inițiat în [cultul lui] Bacchus”. Într-adevăr, interzicerea Bacchanalelor era problematică, atât sub aspect politic, cât și sub aspect religios: Dionysos era un zeu respectat, chiar temut, mult dincolo de limitele elenității, și nici nu avea cum să fie interzis ca atare câtă vreme avea temple și sărbători în cele mai importante cetăți grecești, de la Atena la Siracusa. De aceea, trebuie să înțelegem interdicția consemnată de inscripția de la Tiriolo ca pe o măsură extremă, îndreptată împotriva riturilor de ințiere în misteriile dionysiace, care erau doar o parte a cultului închinat lui Dionysos. Acestea riscau să provoace turburări de masă, așa că interzicerea lor e prea puțin o chestiune de puritate a credințelor ancestrale, și în mult mai înalt grad o măsură de profilaxie socială. Marea Maică a zeilor de la Pessinus Într-o logică modernă, un asemenea tip de interdicție parțială nu are sens: un cult închinat unei prezențe numinale anume ori e recunoscut, ori nu e. Pentru tradiția romană însă, această acceptare ezitantă și selectivă e cât se poate de uzuală. Cel mai cunoscut exemplu, dar nu singurul, este cel al cultului Cybelei în interpretare latină. Cybele sau Cybebe, Marea Mamă a Zeilor, de origine anatoliană, fusese adoptată de greci încă din secolul VI î.Hr. Era o divinitate a fecundităţii şi a forţei vitale, a naturii sălbatice îmblânzite, care avea centrul în sanctuarul de la Pessinus, în Asia Mică, pe malurile fluviului Sangarios. La sfârşitul războiului cu Hannibal, o serie de fenomene ieşite din comun, prodigia, au dus la consultarea cărţilor sibiline. Acestea au prezis victoria totală a Romei numai în urma aducerii în cetate a „Mamei Ideene de la Pessinus” –