Odată ce Brazilia a ales un model expansionist de dezvoltare, ţara a încetat să mai depună eforturi pentru ameliorarea incluziunii sociale şi pentru democraţie, potrivit sociologului portughez Boaventura de Sousa Santos, care explică detaliile unei istorii comparate ce a dus la recentele proteste naţionale. După alegerea Dilmei Rousseff, preşedintă începând cu 1 ianuarie 2011, Brazilia s-a grăbit să mărească ritmul unei curse în care se întrece cu cele mai mari puteri ale lumii. Mai multe iniţiative în acest sens au fost lansate încă din timpul fostului preşedinte Luiz Inácio Lula da Silva (ianuarie 2003-2011) şi au cunoscut un impuls chiar mai puternic după plecarea sa: Summitul Pământului organizat de ONU în 2012, Campionul Mondial de Fotbal în 2014, Jocurile Olimpice în 2016, rol activ în cadrul BRIC (Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud), politica agresivă de exploatare a resurselor naturale şi nu numai. Beneficiind de pe urma unei bune imagini internaţionale dată de politicile lui Lula, această Brazilie expansionistă s-a impus la nivel mondial. Totuşi, în cazul acestei ţări complexe se disting trei tipuri diferite de poveşti şi mentalităţi, potrivit scenariilor lui Boaventura de Sousa Santos, citat în paginile revistei franceze „Courrier Internaţional”. O altă „Brazilie” Prima dintre ele este povestea excluziunii sociale, Brazilia fiind ţara cu cele mai drastice inegalităţi sociale. Mai este povestea oligarhilor rurali, a violenţei, a elitei politice constrângătoare şi rasistă. Aceasta este o poveste care datează de pe vremea marilor colonii şi care este reprodusă astăzi în forme mereu schimbătoare. Cea de-a doua poveste se referă la revendicarea democraţiei, în urmă cu 25 de ani, şi care şi-a atins punctul culminant odată cu adoptarea Constituţiei din 1988. Mai este o poveste a bugetelor municipale participative, povestea destituirii preşedintelui Co