Am ramas treaz in noapte pentru a nu rata finala Cupei Confederatiilor, dintre gazda Brazilia si campiona mondiala si europeana “en titre”, Spania.

Pentru cei mai putin pasionati de fotbal ma risc sa le spun ca, daca n-au vazut partida, au avut ce pierde!

Si nu e vorba despre meciul in sine, ci despre inclestarea dintre doua lumi, dintre doua civilizatii ale sportului ca arta, nu ca razboi total kombat.

Si nu e vorba doar despre fotbal, ci despre viata si despre oameni, despre trecut si viitor, despre politica planetara si individuala totodata.

Pe scurt, meciul ca atare a fost o demonstratie de forta din partea Braziliei, care a castigat cu 3-0 in fata celei mai puternice echipe a momentului din fotbalul mondial.

Partida a scos in evidenta noi vedete ale fotbalului-spectacol, mai putin cunoscute microbistului de rand, dar faimoase fara doar si poate in tara sambei si a cafelei.

Neymar, starul ciocolatiu al brazilienilor, a aratat ca nasterea lui Pele in acelasi taram plin de pasiune n-a fost o intamplare. De fapt, explozia noului Pele nu este un meteorit pasager, ci expresia harului pe care Brazilia il cultiva cu varf si indesat printre iubitorii de fotbal.

Am avut ocazia sa vizitez de cateva ori Brazilia si, asa cum pe multi i-ati auzit probabil, m-am indragostit de lumea aceea. Pentru altii des calatori in emisfera sudica, Brazilia echivaleaza cu a doua lor tara, dupa Romania cea de-acasa.

Nu doar ca aproape la tot pasul, pustii, maturii sau batranii bat mingea pe orice maidan posibil sau imposibil jocului de fotbal normal. Caci asa e, in Brazilia toata lumea joaca fotbal, oriunde si in orice conditii. De la plajele infinite din Rio de Janeiro si pana la palmele de pamant impropriu sportului de prin junglele dincolo de Manaus.

Brazilia iubeste fotbal, Brazilia traieste fotbal, Brazilia respira fotbal. Dar asta nu e