Î ntâmplător sau nu, la New York am avut parte de cele mai hazlii întâmplări. Aveam acolo o verişoară. Se născuse şi locuise la Berlin şi emigrse în Statele Unite de îndată ce se instalase fascismul în Germania. Acum era văduvă, îşi căsătorise cei doi copii şi locuia singură într-o casă frumoasă de pe Queens, bucurându-se de vreo patru pensii, statale şi private, dintre care una substanţială pentru că soţul ei, inginer constructor, murise într-un accident de muncă. Era bătrână şi destul de gagà (atenţie, cititori tineri, nici o legătură cu Lady Gaga, e vorba de cu totul alt gen de gâgâială). Şi o apucase la bătrâneţe nostalgia rădăcinilor familiale, a rudelor. Pe mine mă văzuse o singură dată în viaţă, când aveam cinci ani şi mama mă luase cu ea într-o călătorie la Paris, cu o escală de câteva zile la Berlin. Eu o ştiam doar din două fotografii făcute atunci, la grădina zoologică din Berlin: eu călare pe o cămilă şi eu călare pe un ponei, avându-le alături pe mama şi pe această verişoară, amândouă cu nişte pălării ca nişte oale de noapte în cap. Verişoara aceasta cuprinsă de febra genealogiei a făcut o serie de investigaţii şi, cu toate că nu-mi cunoştea numele de căsătorie, a reuşit să mă depisteze la Bucureşti. A urmat corespondenţă şi, pe la sfârşitul anilor ’70, o primă invitaţie la New York cu biletele de avion plătite de ea şi cu o scrisoare vizată de un notar prin care se obliga să mă întreţină o lună de zile.

Aşa s-a produs prima mea întâlnire năucitoare cu tentaculara metropolă new-yorkeză.

Verişoara mea s-a dovedit foarte generoasă din punct de vedere material, dar de o posesivitate tiranică şi de o susceptibilitate maladivă. Mă ducea la cele mai elegante restaurante din Queens (nu părăsise de ani de zile perimetrul districtului Queens) şi considera drept o jignire personală dacă nu comandam exact aceleaşi mâncăruri ca şi ea. Dimineaţa, în clipa