Se împlinesc luna aceasta 90 de ani de la un accident petrecut într-o gară oarecare, de pe linia Ploieşti-Buzău; un eveniment care şi-a câştigat o notorietate de moment, prin şocul şi durerea provocată familiilor victimelor, dar care a intrat în istorie prin urmările sale: o anchetă efectuată în perioadă l-a considerat drept unic vinovat de accident pe muncitorul responsabil cu manevrarea acelor de macaz, pe numele său de familie Păun. Cu trecerea timpului, sintagma aceasta, „acarul Păun”, a ajuns să desemneze persoana considerată ţap ispăşitor al greşelilor şi nepriceperii celor mari – cei cu funcţii înalte şi bani, adevăraţii responsabili, care nu plătesc decât foarte rar sau deloc pentru vinovăţii evidente. În era preindustrială, accidentele nu aveau gravitatea celor induse de puternica industrializare a secolului al XIX-lea. Accidentele, catastrofele erei preindustriale erau fenomene produse, în general, de natură: incendii, inundaţii, grindină, fulgere etc. Numărul victimelor era redus, iar oamenii priveau aceste evenimente, în general rare, cu o anumită resemnare, ca fiind un dat al lui Dumnezeu[1]. Un bun exemplu al acestei percepţii este Enciclopedia lui Diderot, apărută între 1750-1765, care consemna în dreptul cuvântului accident faptul că acesta era un sinonim al coincidenţei[2], neavând semnificaţiile din zilele noastre. Accidentele feroviare, percepute iniţial ca nişte pedepse divine Revoluţia industrială şi, în special, apariţia căilor ferate aveau să provoace o modificare radicală a semnificaţiei cuvântului, aducându-l la accepţiunea prezentului, cu observaţia că oamenii secolului al XIX-lea, în ciuda optimismului lor provocat de progresul tehnologic, priveau la început tehnologia prin prisma unor spaime ancestrale, a superstiţiilor unui Ev Mediu încheiat de curând. Aşa se face că, iniţial, accidentele feroviare au fost percepute de cele mai multe