Plin de electricitate în aer, ieri seară la Sinagogă. Poate că, măcar pentru câteva clipe, profesorii s-au simţit ca la o ceremonie de Oscar. Cei mai mulţi au fost surprinzător de emoţionaţi, unii mulţumimd cu ochii în lacrimi. Pentru ce? Pentru o diplomă şi o plachetă? Pentru meseria oropsită pe care o practică fără să crâcnească...?

Există anumite lucruri care nu se schimbă niciodată. Unul dintre ele este şi întrebarea „ce vrei să te faci când o să creşti mare?”. Cei mai mulţi dintre noi o consideră uşor idioată, ridicolă sau inutilă, dar nu reuşim să ne abţinem şi o punem de fiecare dată când un copil ne pune în încurcătură cu vreo privire neastâmpărată...

Aşa cum este o certitudine că milioane de oameni întreabă ca disperaţii „ce vrei să te faci când o să creşti mare?” – este de asemenea o certitudine că milioane de copii vor răspunde şi vor dori cu adevărat la un moment dat - să se facă profesori, medici, cântăreţi, actori şi cosmonauţi (sau aviatori).

În final, din ghearele visului şi dorinţelor din copilărie – scapă numai cine poate... Restul, cad pradă unor vocaţii şi pasiuni pe care poate ei înşişi greu le pot explica uneori.

Ce ni s-a părut spectaculos şi deosebit la ceremonia de ieri seară, când au fost sărbătoriţi primii 10 profesori de nota 10 ai judeţului, a fost faptul că – fără să conteste meritele profesorilor invitaţi pe scenă – fiecare din public şi-a amintit probabil, măcar pentru câteva clipe, de profesorii care i-au marcat destinul, profesorii care se mulţumesc de fiecare dată cu o diplomă, cei care ne-au schimbat la un moment dat perspectivele şi ne-au modificat conştiinţa, cei pe care îi judecăm - mai mult sau mai puţin aspru - atunci când creştem mari, cei care ne induc primele noţiuni despre libertate.

Primii noştri eroi, practic....