Într-o carte de convorbiri (Borges despre Borges, concepută de Willis Barnstone şi tradusă de Mihaela Simion Constantinescu, Editura Dacia, Cluj, 1990), scriitorul argentinian Jorge Luis Borges spunea, gândindu-se la sine: ”Cred că unui poet toate lucrurile îi sînt date pentru a fi transformate în poezie. Orice experienţă trebuie să se transforme în poezie, şi dacă am fi cu adevărat poeţi, ne-am gândi că fiecare clipă din viaţă este frumoasă, chiar dacă nu pare întotdeauna. Pînă la urmă, însă, amintirea transformă toate lucrurile în frumuseţe. Sarcina noastră este să transformăm emoţiile, amintirile, chiar şi pe cele triste, în frumuseţe. Asta avem noi de făcut, şi marele nostru avantaj este că nu putem îndeplini aceasă datorie niciodată. Sîntem totdeauna doar pe punctul de a o face”.
Pornind de la această mărturisire încrezătoare făcută de Jorge Luis, cred că acelaşi lucru poate spune despre sine poetul Paul Spirescu (n.26.06.1950, Moreni, Dâmboviţa, în prezent profesor de filozofie la Liceul Emil Botta din Adjud). Cu trei ani în urmă, Paul Spirescu scria pesimist, din dorinţa de a escamota cotidianul: ”azi e ziua nefericitei mele naşteri/ fac şaizeci de ani...”, apoi, în finalul aceluiaşi poem: ”şi poate la anul o altă aniversare/ se va petrece/ mult mai rotundă şi mult mai înaltă/ alături de mama/ şi de fraţii mei/ Constantin şi Ştefan/ şi Ion şi Dumitru! (retraşi demult în lumea lor fără margini)” O poezie magică, în care lumea reală există doar din reflexul de a o imita pe cea dispărută, în care destinele continuă să se împletească, se caută unele pe altele din dorinţa de a fi împreună.
Nu am fost niciodată o cunoştinţă apropiată cu poetul Paul Spirescu, ne-am întâlnit întotdeauna în împrejurări pe care nu le stabiliserăm noi, iar acest text s-a născut exclusiv din aprecieri făcute la distanţă. Am crezut întotdeauna că PS este atât de timid, aş
