Oameni obişnuiţi, fireşti, simpli, trebăluitori cu rost, ştiutori ai rosturilor, adesea isteţi cât cuprinde, cu bună cuviinţa gestului, a vorbei.
Cei care te salută cu "Hristos o înviat!", până la Înălţare, şi cu "Hristos s-o înălţat!", până la Rusalii. Îi mai găsim? S-au trecut, se trec, s-au dus, se duce şi satul, bătrân şi el, după ei, odată cu ei. Ăsta-i mersul, da. Dar acum, abia, înţelegem că noi am fost cei care am trecut. De fapt, noi. Am trecut pe lângă. Am trecut deseori fără să-i vedem; doar cât de bune le erau caşul, urda sau jintiţa, cât de frumos ţesute ştergarele şi scoarţele. Şi dacă totuşi i-am văzut, ne-am trezit, fără să ştim, bogaţi. Îmbogăţiţi. Cu chipuri anume, belşug de viaţă. Şi aşa continuă să trăiască în noi cei ce s-au dus şi ne-a fost dat să ne oprim la ei, din drum. O Glafira din Năruja (nu Nereju, ci Năruja), tot Vrancea, despre care îmi spunea fiica ei: "Daţi-i pace, doamnă, c-am chemat popa s-o grijească, zic că până-n nopte s-o duce, că nu mai are suflu-n dânsa". Ei bine, femeia la pat s-a înfiripat, s-a înviorat cu mare bucurie şi a cântat, nu cu voce stânsă, ci tare, cam răguşit, dar cu foc, a cântat "Balada Fetei Uriaşe" şi apoi a lui "Gruia dîn Novac", pe care numai ea le mai ştia din sat pe de-a întregul. Nimănui nu-i mai pasă de "frumusaţa asta de cântare, că-i cu fior şi cu durere, văzurăţi"... Fiica ei stă trăsnită de uimire pe margine. Iar bătrâna şi-a mai adunat puteri atunci şi a mai trăit îndestul.
Şi moş Panait din Geogel, Apuseni, care voia să-i pun vorbă bună pe lângă popa cel nou şi tânăr, pentru când i-o veni sorocul, "să hie mai încolo...", dar să dea voie fiilor lui să verse apa din ulcior, când şi când, pe rota carului, în drum spre temeteu (cimitir), să-i fie drumul lin Dincolo. "Că nu-i păcat şi nu-i păgâneşte, e din bătrâni, de când ne ştim vieţui pre lume".
Iar
