Astăzi voi vorbi despre un subiect delicat, despre un subiect a cărui poveste începe în România, din momentul în care te retragi din activitate cu scopul de a petrece câţiva ani frumoşi de relaxare, ultimii din viaţa ta.

Povestea începe, după cum deja v-aţi şi imaginat, la a doua tinereţe, când ai vrea să te bucuri de o binemeritată vacanţă după zeci de ani de muncă, dar o vacanţă care să îţi ofere posiblitatea de a trăi decent şi de a-ţi permite „luxul” de a nu te milogi la cei din jurul tău, că doar ai muncit şi ţi-ai plătit cotizaţiile către stat. Surpriza apare atunci când, din cauza faptului că anii de vechime în muncă, anii personali de vechime şi anii pe care ar trebui să-i îndeplineşti pentru a beneficia de o aşa-zisă „pensie obişnuită” nu coincid. Este momentul prin care trec majoritatea românilor la ora actuală, cei care sunt daţi afară înainte de termen şi care sunt penalizaţi pentru că mai au 5-6 ani până la „a ieşi la pensie aşa cum se cuvine”. În acest moment îţi dai seama că nici angajatorul nu te mai vrea, dar nici statul nu te poate ajuta mai mult pentru că visteria este blocată şi securizată pentru averile împărăteşti.

Vorbim aici de adulţii trecuţi de 50 de ani la care angajatorul renunţă din cauza restructurărilor de personal, dar care restructurări sunt valabile doar pentru unii, mai cu moţ în a fi daţi afară, şi care restructurări apar din cauza unei „bune” gestionări a fluxurilor de intrare-ieşire dintr-o companie. Adică, mai pe româneşte, omul de rând, muncitor şi care niciodată nu s-a plâns că a avut un salariu invers proporţional cu activitatea prestată, este concediat de incompetentul care nu a ştiut de la bun început să-şi facă un plan de afaceri în care câştigul să apară în ambele părţi, să acţioneze ca un adevărat manager, nu ca un şef ce suferă de o boală de care greu mai scapă – „dorinţa de a conduce”.

Astfel, la 55