Ochelarii de soare nu au o istorie îndelungată, chiar dacă, iniţial, o variantă preistorică a lor, confecţionată din oase de ren sau fildeş de morsă, era folosită de inuiţi pentru a bloca razele mult prea puternice ale soarelui. Şi în cazul acestui obiect vestimentar, ca şi în altele, vedetele din Cetatea Filmului şi starurile pop au fost avangarda care a impus accesoriul în modă. Garbo, ca să dăm numai un exemplu, a rămas fidelă până la moarte ochelarilor săi de soare din care avea, probabil, sute de perechi. În spatele lor, „Sfinxul” se ascundea de curiozitatea nesecată a publicului care o făcuse celebră. Din bucăţi de fildeş scobite, în care tăiau fante subţiri, inuiţii îşi confecţionau un tip de ochelari care le ferea ochii de razele puternice ale soarelui şi de albul sclipitor al zăpezii. Este o primă referire la ochelarii de soare, deşi există indicii că oamenii primitivi foloseau bucăţi de sticlă vulcanică pentru a se uita la soare sau pentru a urmări evenimente astronomice. Istoricii consemnează că, prin secolul al XII-lea, judecătorii din China intrau în sala de judecată cu ochii acoperiţi de cristale de cuarţ, pentru ca expresia lor să nu poată fi citită de martorii chemaţi să depună mărturie la proces. Se spune că însuşi împăratul roman Nero ar fi urmărit luptele între gladiatori printr-o piatră de smarald şlefuită. Pictorul italian Tommaso da Modena (1326-1379) a pictat în anul 1352 ceea ce ar putea fi prima dovadă a folosirii ochelarilor de soare în Italia – un ciclu de portrete murale reprezentând zeci de savanţi, papi, cardinali şi filosofi. Portretul cardinalului Hugh de Saint-Cher, un preot dominican francez, îl reprezintă pe teolog purtând acest tip de ochelari. La mijlocul secolului al XVIII-lea, prin 1752, James Ayscough, un optician şi designer englez, producător de instrumente ştiinţifice şi cunoscut pentru microscoapele sale performante, a înce