N-am urmărit foarte atent Cupa Confederațiilor, dar am ținut într-o semifinală cu Italia și în finală cu Brazilia. Deși mi-a ieșit numai pe jumătate, am salutat faptul că Spania n-a cucerit trofeul, numărîndu-mă printre cei care nu gustă în mod special suveica botezată tiki-taka. Stil pe care nu mă sfiesc să-l compar, recunosc, forțînd nota, cu handbalul și despre care cred că riscă să fie depășit. Că începe să fie citit, fumat. Vor sări unii să mă contrazică, însă am și eu dreptul la o opinie, nu? La o opinie, nicidecum la un verdict.
Luați din scurt de brazilieni, surprinși de intuiția lui Fred și ridiculizați de subtilitatea lui Neymar, ibericii au cedat fără drept de apel în finală și din pricină că și-au pierdut capul, sîngele rece, echilibrul. Sergio Ramos a irosit un 11 metri ce i-ar fi putut reintroduce în meci pe elevii lui Del Bosque, apoi Gerard Piqué și-a lăsat echipa în zece! Practic, eliminarea lui a încheiat socotelile.
Mă folosesc de ocazie pentru a scrie despre Piqué, “centralul” care înseamnă, altă părere personală, o gaură în defensiva Barcelonei, dar și în a “naționalei” Spaniei. Călcîiul lui Ahile. Veriga slabă. Rar am întîlnit un fundaș atît de vulnerabil, ca să nu zic aerian, care să beneficieze însă, paradoxal, de atîta simpatie!
Probabil că-l mai susțin doar fanii Shakirei, cîntăreața columbiană cu 10 ani mai în vîrstă care i-a născut lui Piqué un băiețel pe 22 ianuarie 2013.
Altminteri, Gerard gafează din ce în ce mai rău și, logic, se descurcă din ce în ce mai greu. Într-un fel, reamintește de Cristi Chivu, în sensul în care, asemenea ex-căpitanului “tricolorilor”, place mai degrabă în momentele de construcție. Dezinvolt cu mingea la picior și periculos în fazele fixe, ba și prolific, continuă să rămînă însă dator la deposedare și la intercepție, adică la capitolele la care ar trebui să fie imbatabil și nu e. Cu