Am observat, de multe ori, că în evaluarea performanţei şcolare, tendinţa multor cadre didactice este de supralicitare. Experienţa mea privind evaluarea e aceea de elev, licean, student şi de profesor de şcoală generală, de liceu şi de facultate. M-am întrebat adesea: cum dai o notă? cum formulezi subiectul la lucrarea scrisă, la teză, cum apreciezi abordarea unui subiect la licenţă, masterat, doctorat?
Am observat, de multe ori, că în evaluarea performanţei şcolare, tendinţa multor cadre didactice este de supralicitare. Experienţa mea privind evaluarea e aceea de elev, licean, student şi de profesor de şcoală generală, de liceu şi de facultate. M-am întrebat adesea: cum dai o notă? cum formulezi subiectul la lucrarea scrisă, la teză, cum apreciezi abordarea unui subiect la licenţă, masterat, doctorat?
Cum poţi evalua obiectiv? Nu (prea) poţi. Şcoala formulează standarde minimale, maximale pentru acordarea notei (pe o scară de la 1 la 10). Pentru multe cadre didactice, însă, notele de la 1 la 4 par să nu existe. Dacă evaluezi o lucrare scrisă, în afară de “ce” a scris elevul/studentul, este imposibil să nu evaluezi şi “cum” a scris. La fel, când e vorba de un examen oral sau de susţinerea lucrării de licenţă, a disertaţiei sau a tezei. Standardele minimale sunt mai precise (când sunt!) când se referă la scris, decât atunci când se referă la oral. De aici şi discrepanţele la notare: evaluezi “ce”-ul, dar nu poţi să nu observi nivelul mai slab al lui “cum”. Notele de 9 şi 10, “tradiţionale” de ani de zile în cazul unor profesori pot fi reale, dar pot şi uniformiza periculos prin încurajarea lipsei de performanţă. Nu mia spun că, astfel, dispar bătăi de cap şi…toată lumea este mulţumită.
Evaluareanu e un capăt de drum. E o etapă, importantă, a procesului educaţional. E neliniştitor să faci clasamente, cum se întâmplă în multe comisii de e
