E 27 iunie. Seară. Plouă. Pe fundal, o voce citeşte mecanic nişte ştiri. Aud numele lui Becali şi mărirea pedepsei, Antonescu o rupe cu Voiculescu, Ponta îl recheamă pe ambasadorul român din Podgorica. Peste tot, acelaşi discurs à la Farfuridi.

Pe vremea asta, în urmă cu exact 73 de ani, Consiliul de Coroană trebuia să aleagă între cedarea Basarabiei sau luptă, cu orice risc şi sacrificiu pentru apărarea ţării şi onoarei. În memoriile sale, Constantin Argetoianu prezintă puţinele puncte de vedere pro-război şi argumentele „prudenţilor”.

Interesant e punctul de vedere a lui Victor Antonescu: „Şi aşa, şi aşa. Ne batem, dar numai puţin. Un ceas pe zi?”. Nu cred că azi mai ţine cineva minte discursul lui Argetoianu sau, cu atât mai puţin, a lui Victor Antonescu. Dar, în afară de „decor” şi „actori” mi se pare că nu s-a schimbat nimic.

De şapte decenii, aplicăm şi repetăm mecanic acelaşi răspuns amărât care ne maschează laşitatea şi lipsa de viziune prin prudenţă. De 73 de ani tot cedăm câte puţin. Am cedat, fără luptă, teritorii. Am cedat, fără luptă, istoria, identitatea, credinţa, principiile, valorile. Am cedat, fără luptă, industria.

Ne-am cedat, fără luptă, libertatea şi viitorul. Învăţaţi să plecăm capul, am ales întotdeauna calea de mijloc. Adică, lipsa unor măsuri şi decizii.

De atunci sau poate de mai demult, aleşii români suferă de teamă viscerală de răspundere.

De atunci, fie că vorbim de ruşi, de economie, de corupţie etc., aleşii noştri răspund la fel ca şi Antonescu: „ne batem, dar numai puţin. Un ceas pe zi?”. Nu mai e nimeni care să se ridice, ca şi Ciobanu, în urmă cu 73 de ani, şi să strige: „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”. În vremurile acelea, tot Argetoianu spunea că singurul lucru instituţionalizat în ţara asta e corupţia şi şperţul.

Azi, nu sunt instituţionalizate numai corupţia şi şperţ