Confed Cup s-a încheiat, lăsându-ne nu nostalgici după fotbalul adevărat, ci nerăbdători să vedem începând naibii odată Campionatul Mondial. Adică îngroparea „cu acte” a toxinei numite tiki-taka, cea care a dat deja semne de comă în Champions' League, urmate de o (sper) penultimă horcăială acum, iar parafarea decesului aştept să vină la anu', pe vremea asta. Cei care n-aţi avut nerv să urmăriţi în direct finala, zău că aveţi motive de regret: o bună jumătate de Barcelonă făcută praf şi pulbere de o Brazilie care, spre deosebire de Spania, a jucat chiar fotbal. Dacă mai era nevoie de a demonstra că tiki-taka a adus enorme beneficii unei echipe de club şi unei echipe naţionale, însă a desfigurat (grav e că şi pe termen lung) întregul fotbal mondial, aceasta s-a văzut în reacţia suporterilor pe întregul traseu parcurs de Spania la această competiţie: indiferent cum se numea adversarul, atunci când băieţii ăia luau mingea la frecat, publicul îi huiduia cu un entuziasm pe deplin justificat. Dincolo de a fi ajuns în finală, Spania a practicat acest oribil antijoc, plictisitor de urmărit şi parcă de la o vreme plictisitor şi de jucat. Spaniolii s-au săturat de ei înşişi, de faptul că trebuie să ajungă mereu câte 3 la o minge pe care s-o ameţească pasând-o între ei, ceea ce e orice altceva, numai fotbal nu. Toate celelalte echipe ajunse în fazele finale au făcut spectacol chiar şi când nu reuşeau să înscrie. Spania, chiar şi când a dat 10 goluri într-un meci, tot huiduită a fost pentru antijocul ei halucinant. Iar faptul că Soldado (care, împreună cu Torres, face notă discordantă) a fost trecut pe linie moartă arată clar că Del Bosque nu se poate detaşa de tiki-taka. Iar asta, repet, va consfinţi decesul porcăriei. Dincolo, Brazilia sper să ţină minte până la anul cum trebuie procedat când îţi ies în cale frecangiii de minge şi să-şi vadă în continuare de jocul ei. Sing