Recunosc că am fost şi sunt interesat de studiul îmbinării credinţelor în Dumnezeu cu părţi de superstiţii şi magii, fenomene observate în decursul vremii prin fel şi fel de manifestări, mai mult sau mai puţin raţionale. Îmi amintesc cum pe vremuri, bunicele mele, în timp ce eu coabitam în stadiul de „găoace existenţială” spre căutarea lumii înconjurătoare, îşi legau diferite noduri la sfori şi baticuri, ca moduri de „înmagazinare” a diferitelor informaţii utile pentru gospodărie, dar şi ca măsuri de siguranţă în susţinerea proviziilor din magazii şi poduri. M-a urmărit într-un fel sau altul „tehnica străveche a nodurilor”, mai ales prin cele două caracteristici pe care le-am enumerat, ca mijloc de informaţie şi stabilitate. Am acceptat să susţin această rubrică din datoria de a semnala nodurile şi semnele din viaţa cotidiană, cu valorile şi nulităţile ei, cu luminile şi umbrele aferente. Îmi trec prin cotloanele memoriei diferite sforţări ale semenilor mei de a intra într-un fel sau altul în istorie. Retrăiesc momente de ciudate spaime, când copil fiind pe străzile Galaţiului portuar, mă ascundeam instinctiv când pe strada mare a Brăilei, era dus la groapă, la propriu cu surle şi trâmbiţe, câte-un furnalist din vechiul Combinat Siderurgic, mort în vreo explozie, care lăsa în urmă o familie săracă cu patru, cinci copii, în timp ce o fanfară ameţită deforma prin interpretare şlagărele pe atunci la modă „Fotoliul din odaie” sau „Drumurile noastre toate.” Aceste audiţii muzicale forţate mi-au creat un dezgust şi o frică de morţi, până în momentul în care am experimentat mai îndeaproape cel mai „dur” adevăr din existenţa omului; MOARTEA, în faţa sicriului în care se afla tatăl meu. Îţi mulţumesc tată, că dincolo, de acolo, m-ai ajutat să nu mă mai tem de moarte înţelegând că „ea” este nevinovată în faţa răutăţii şi prostiei umane şi că noi, oamenii, ne temem de infinitul