Mă întreba de curând jurnalista Daniela Raţiu de la “Forţa Civică Timiş” dacă “puţinul câştigat a fost pierdut odată cu vara lui 2012. Eu aş zice că e vorba mai degrabă de o anumită revoltă melancolică, de o uşor perceptibilă anxietate.
Înainte de frustranta şi agonizanta vară a anului 2012, eram convinşi, cei care credem în societatea deschisă, că există lucruri care nu se mai pot petrece într-o Românie membră în NATO şi în UE. Credeam că statul de drept este suficient de puternic pentru a face faţă acelui „asalt al fărădelegii” cum corect a numit doctorul Ion Vianu ofensiva uselistă de tristă amintire.
Democratizarea ni se părea ireversibilă. Ne amăgeam cu gândul că useliştii vor şti că există limite, că există lucruri care nu se fac, că nu se tropăie bezmetic într-o sală de concert, că nu se mănâncă seminţe la teatru. Nu s-a pierdut totul, deşi democraţia românească a fost la un pas de dezastru. Când am scris in „Evenimentul Zilei” un articol cu titlul “Welcome to Minsk, România!”, chiar mă gândeam că scenariul de tip Lukaşenko devenise iminent.
Faptul că a fost dejucat, în primul rând ca efect al presiunilor externe (Comisia Europeană, Angela Merkel, Departamentul de Stat), dar şi prin mobilizare civică internă, nu înseamnă că duumvirii (Ponta şi Antonescu), dirijaţi şi patronaţi de Voiculescu şi Iliescu, nu se pregăteau să-l pună în aplicare. Crin Antonescu şi Dan Voiculescu sunt şi astăzi furibunzi că n-au dus până la capăt lovitura de stat. Victor Ponta pare mai degrabă resemnat, îşi urmăreşte propriile obiective, tot mai limpede diferite de cele ale fostului preşedinte-interimar. Iliescu, bănuiesc, urzeşte în continuare alte scenarii neo-bolşevice. Acesta este ADN-ul său politic. Ion Iliescu nu va ieşi la pensie ca un om obişnuit. El va ieşi din politică doar cu picioarele înainte.
Discursul urii este marca indelebilă a retoricii USL. Reci
