În loc să confunde trecutul cu normalitatea, nostalgicii epocii fără Internet ar face mai bine să accepte că niciun prezent nu e mai prejos decât altul și că revoluția digitală e fără întoarcere. Viitorul ei, în schimb, nu e străin de conștiința persoanelor care alcătuiesc comunitatea globală. A fiecăreia în parte.
Gama provocărilor generate de revoluția tehnologică a ultimilor 15 ani implică toate aspectele existenței contemporane, începând cu raportarea la timp și spațiu a trăitorului pe Internet, continuând cu gestionarea memoriei și ajungând la adaptarea cognitivă pe care noile mijloace o presupun. Pe fundalul acestei veritabile utopii, devenite, peste noapte, realitate, o problemă constantă o reprezintă tensiunea psiho-pedagogică între generația matură și cea tânără, de rezolvarea căreia depinde modul cum copiii viitorului vor face față provocărilor menționate. În acest moment al istoriei culturale occidentale, este la ordinea zilei nemulțumirea reciprocă între cei care au trăit marea tranziție spre informatizare ca adulți (adaptându-se din mers, cum și cât au vrut, noilor cerințe) și copiii sau nepoții lor, care au deschis ochii în fața calculatorului, ca instrument fundamental de joacă, de lucru și de comunicare. Mai ales cincuagenarii, sexagenarii și septuagenarii momentului (dar nu numai ei!) se regăsesc aliați într-o ofensivă critică permanentizată la adresa tinerilor, judecați din păcate sumar, cu riscul de a spori incomunicarea, care oricum desparte generațiile. Spre deosebire de alte schimbări majore de paradigmă din istoria culturală a umanității, Internetul excelează prin două aspecte: rapiditatea cu care s-a extins pe plan global și caracterul greu previzibil pe termen lung al raportului real / virtual. În aceste condiții, minima datorie a maturilor este să renunțe la clișeele reductive, încercând să închipui
