Miercuri, 3 iulie 2013, se împlineşte un an de la debutul unuia dintre cele mai negre episoade din istoria deloc roză a României postdecembriste, asemănător prin violenţa cu care s-au încălcat nu numai regulile democraţiei, dar şi regulile bunului simţ, Teroriştilor din decembrie 1989, contrademonstraţiei FSN-iste din 29 ianuarie 1990 şi mineriadelor din iunie 1990 şi din septembrie 1991: Lovitura de stat din 3-6 iulie 2012!

Dacă episoadele de tristă amintire din 1990 şi 1991 îşi mai aveau justificarea prin conjunctura internă şi internaţională (României îi lipsea Constituţia pluralismului, clasa politică nu ştia regulile democraţiei europene, Poporul împărtăşea în continuarea mentalităţi comuniste, URSS nu se prăbuşise şi ţara noastră părea lăsată în sfera de influenţă a Moscovei), cel din vara lui 2012 ne apare azi, cum ne-a apărut şi în urmă cu un an, incredibil prin raportare la situaţia internă şi externă a României (22 de ani de democraţie, traversarea unor experienţe dureroase, Popor care a încercat multe experienţe electorale, o Românie membră NATO şi UE).

Îmi amintesc ca azi.

Eram în studioul de la Palatul Pionerilor al emisiunii Sub semnul întrebării moderate de Robert Turcescu în ipostaza de invitat permanent.

Cu o săptămînă înainte de declanşarea loviturii de stat, am proclamat, fără să clipesc, spre uimirea lui Robert Turcescu şi a celorlalţi invitaţi:

— Gata! Îl suspendă!

Ceasul a început să ticăie!

Fireşte, anunţînd un şir de fapte care aveau să se petreacă, mă bazam pe surse sigure şi pe semnele pregătitoare din Parlament.

Cînd eram copil, pe drumul din Găgeşti-Deal către Cooperativa de consum, unde mergeam să cumpăr sodă de rufe pentru casă şi o sută de grame de biscuiţi vărsați pentru mine, îmi repetam mereu:

O să fie închis!

Şi deşi gîndul că voi cumpăra biscuiţi mă împingea să-mi imaginez magazinul