Puțini își mai aduc azi aminte că Lituania, cel mai mare dintre cele trei mici state baltice, a fost pentru câteva sute de ani un jucător de forță în estul Europei. Între secolele XIII și XV, Marele Ducat al Lituaniei se întindea de la Marea Baltică până la Marea Neagră și de la granița cu Republica Moldova până dincolo de Smolensk. Ieri, Vilnius a revenit în prim-planul politicii europene o dată cu preluarea președinției rotative a Consiliului Uniunii Europene.

Desigur, președinția Consiliului a fost diluată semnificativ în ultimii ani de apariția postului de președinte permanent al acestei instituții (fotoliu ocupat în prezent de Herman van Rompuy). Mai mult, istoric vorbind, impactul statului care a deținut fotoliul de președinte a depins în bună măsură de mărimea și influența acestuia. Totuși, au existat mereu la nivelul UE câteva state mici care au țintit sus.  Există semne că Lituania se alătură acestui grup.

Deși un stat de numai trei milioane de locuitori, Lituania are priorități clare și bine setate: întărirea Parteneriatului Estic, ieșirea de sub dominația energetică a Rusiei și continuarea unei politici de coeziune robuste în perioada 2014-2020. O președinție de succes poate întări poziția Lituaniei în cadrul UE. Indiferent însă de rezultatele semestrului baltic, România are ce învăța de la Lituania și ar fi avantajată să sprijine agenda promovată de Vilnius.

În plan politic, Lituania și România se aseamănă în câteva aspecte cheie. Ambele au un președinte vizibil, provenit din zona de centru-dreapta a spectrului politic. În Lituania, Dalia Grybauskaite, a ocupat importanta funcție de Comisar pentru Afaceri Bugetare în cadrul Comisiei Europene și este considerată în cărți pentru șefia Comisiei sau cea a Consiliului. Doamna Grybauskaite, la fel ca președintele Băsescu, este nevoită să coabiteze cu un prim-ministru de stânga, fiind artizan