Resimt uneori (de multe ori), ca o neajungere personală, cronică şi greu remediabilă, dificultatea luării unei atitudini faţă de ceea ce se întâmplă pe-aici. Şi nu atât atitudinea ar fi problema, deşi vin din comunismul atât de nostalgizat de mulţi, când tocmai faptul că nu aveam sau luam o atitudine era îngrijorător; ci faptul că nu ştii faţă de ce să spui da-da, nu-nu – aici este chestiunea spinoasă a nopţilor mele.
E amestecată realitatea, compozită? E de firitisit? E de mursecat cu adjective şi sudălmi? Şi ce calup din ea, din amărâta sau solida asta de realitate, poate fi socotit definitoriu? Ce văd eu este suficient? Ce aud e revelatoriu?
Ce-mi spune, prin trompete proaspete şi viguroase Felix, e simptomatic pentru definire veridică? Uitaţi, şi astăzi vă chinuiesc cu rânduleţele mele amare şi niţel irigate stilistic arghezian (s-o cred eu!) luând chipurile, atitudine faţă de nişte bipezi plăcuţi, (scuze de pleonasm), deplorând soarta ţării care-i suportă şi pe care ei o parazitează giumbuşlucar şi abitir – iar eu rămân totuşi nădăjduitor.
Nu numai creştineşte, nu numai pentru că altfel ar trebui să-ţi pui ştreangul de gât. Orice om ajuns la nişte stepene ("grade", trepte în terminologia lui Cantemir) de inteligenţă n-are cum să nu lege o realitate mai procopsită de inteligenţa, iuţeala, curiozitatea şi fantezia generaţiilor mai noi. Numai cine nu i-a văzut pe prichindeii aceştia, numai argint-viu, ochi de-o lumină şi de-o deşteptăciune rare poate să vadă viitorul în culoare a antracitului.
Nu-i văd alegându-şi edecuri comuniste... de dreapta (ca pretenţii de viaţă, ca voracitate a acumulării) neserioşi bătrâni sau juni obosiţi cum au catadicsit să ştampileze electoral jumătatea mai puţin ascuţită la cerebel a compatrioţilor.
Deci, să începem plânsoarea şi să ţinem... prinsoarea că, deşi o să fiu rău, mă simt tare bine - şi încerc
